Politicienii vor eșecul lui Cioloș

Cioloș are o fereastră de oportunitate cum puține au fost până acum, pe care trebuie să o speculeze cât mai rapid, tocmai pentru că interesul major al clasei politice este ca el să eșueze.

În săptămâna care a trecut de la votul de învestitură dat Cabinetului Cioloș de ma­jo­ritatea conjuncturală creată în parlament sub presiunea străzii, partidele și „Brigada Portofel“ din media televizate au scos deja cornițele. La început mai ti­morate și nesigure, au prins repede glas și acum îndeasă din greu cărbuni în mașinăria de pro­pa­gan­dă și linșaj. Guvernul Cio­loș este mărunțit zi și noapte, miniștrii sunt luați pe rând la refec, de­cla­ra­țiile sunt răstălmăcite, scor­­nelile pure și dure țin brea­king news-urile și crawl-urile, cons­pi­ra­ționita bate recordul. Era de așteptat? De­sigur. E prima oară în 25 de ani când par­tidele sunt obligate să susțină nu un pre­mier tehnocrat, ci un guvern de nea­filiați po­litic, cu doar două excepții no­ta­bile: Dân­cu și Tobă. Umilința e maximă, iar răz­bunarea va fi pe măsură. Motivul e unul simplu: dacă acest cabinet reușește, par­ti­de­le, așa cum sunt ele acum, vor fi ter­mi­nate. Opinia publică va recepta corect sem­nalul și va fi confirmată în așteptările și idiosincraziile ei. Deci, Guvernul Cioloș trebuie cu orice preț împiedicat să reu­șeas­că, fie și punctual! Pentru că, altfel, par­ti­dele vor fi forțate să iasă pe scenă în ale­geri cu figuri noi, de calibru profesional și de integritate, extrase din afara propriului sistem de găști. Or, asta ar însemna de­structurarea partidelor, abdicarea de la prin­cipiile și sistemul în virtutea cărora func­ționează și există de peste 25 de ani. Înseamnă reformă, cuvântul acela hulit, aruncat în derizoriu și tocit de prea multă folosire ipocrită. Dacă Cioloș eșuează, de­monstrația este făcută, iar partidele se vor simți eli­be­rate de orice pre­siune. Își vor râde satisfăcute în bar­bă.

Vedem deja că, pentru de­credibilizarea echipei Cio­loș, mai corect spus, a ideii de independent politic, se folosește un întreg arsenal. Trecând peste minciunile și manipulările grosolane in­trate deja în repertoriu, do­uă mi se par pe­ri­culoase. 1) Ideea că se ur­mărește dis­trugerea întregii clase politice, a par­la­mentarismului, deci a esenței de­mo­crației, când, de fapt, este vorba de re­nunțarea la practicile de clientelism, co­rup­ție, de pla­sa­re deasupra legii și a ce­tă­țeanului de rând și de îndepărtarea fi­gu­rilor - multe, e drept -, compromise, in­clusiv la nivel de lideri. Scopul este aco­pe­rirea evidenței: democrația a fost viciată profund chiar de politicieni. 2) Utilizarea străzii și a so­cie­tății civile împotriva nou­lui cabinet, prin răstălmăcirea solicitărilor și a dezi­de­ra­te­lor. Ni se explică, de exem­plu, cum „po­po­rul“ (pentru asta se iau câteva babe de la sat, niscaiva pensionari de la cozi și so­cie­tate civilă arondată po­li­tic) este speriat că Cioloș nu va mări sa­lariile cu 10%, așa cum s-a votat în par­lament. Nu-mi aduc aminte de vreo re­ven­dicare salarială la proteste, ba din contră. Tot în această stra­tegie se înscrie și pla­sarea ștachetei aș­tep­tărilor aceluiași „po­por“ la cote de nea­tins, undeva pe vârful Everestului. I se ce­re lui Cioloș să facă în­tr-un an cât n-au făcut Feții Frumoși din partide în 26, de la autostrăzi la reforma clasei politice și elec­torală, până la un ni­vel de trai ca în Occi­dent. Scopul: de­mon­strarea eșecului (an­ti­cipat cu voluptate) al tehnocrației și in­dependenței politice.

Teama de reușita lui Cioloș este cu atât mai mare, cu cât acesta și-a fixat printre priorități reforma administrației în sensul depolitizării, integrității și selecției pe criterii de performanță, la care se adaugă și avertismentul că „guvernul are ins­tru­mente directe să facă schimbările pe ca­re nu le vrea clasa politică“. Frisonul ca­re a cuprins partidele e de înțeles, doar așa li se poate jugula conducta către banii publici și sinecuri. Mi se pare cel mai important demers la care s-a angajat Cio­loș și pe care a pedalat în mai toate in­tervențiile publice de până acum. Oricum, e evident că nu poate duce războaie pe toa­te fronturile pe care ar fi necesar, dar acesta este cu adevărat unul extrem de dur, pe care nu l-a mai purtat de facto ni­meni până acum.

Neașteptat de bun comunicator, spre supă­rarea politicienilor care sperau într-un Io­hannis doi, Cioloș a înțeles deja că va avea un parlament ostil, care va încerca să-i boicoteze proiectele și că va fi mitraliat de „Brigada Portofel“ din media până și în ac­țiunile cu evident beneficiu public. Pre­mie­rul nu poate miza pe sprijinul PSD, poa­te nici chiar al PNL, e adevărat, poate însă miza pe faptul că niciunul dintre aces­te două partide nu vor cuteza să-l pice la o moțiune de cenzură în an electoral. E un risc pe care nu și-l vor asuma. Mai mult, nu se vor aventura nici să joace prea pe față, să depășească limitele gherilei, în ches­tiunile sensibile, de apărare a co­rup­ților sau depolitizare a unor zone-cheie. Cred, de exemplu, că PSD va vota pentru arestarea lui Dan Șova. Înțeleg și ele totuși că Guvernul Cioloș are o legitimitate mo­ra­lă conferită de „Stradă“ și de o majoritate a populației, dacă ne luăm după sondaje, care vrea reformarea statului. Cioloș are o fe­reastră de oportunitate cum puține au fost până acum, pe care trebuie să o spe­cu­leze cât mai rapid, tocmai pentru că in­teresul major al clasei politice este ca el să eșueze.