Occidentul rămâne vulnerabil în fața terorismului islamic

După cum se știe, teza lui Samuel Hun­tington referitoare la ciocnirea civi­li­za­țiilor a produs una dintre cele mai in­te­re­sante dezbateri despre viitorul ordinii mon­­diale, la sfârșitul Războiului Rece. De­și împărtășesc unele dintre obiecțiile for­mulate la adresa coerenței modelului și la adresa capacității predictive a teoriei, cred că este deosebit de puternică intuiția lui Huntington referitoare la incongruența în­tre ideologia fundamentalistă și orga­ni­za­rea societăților islamice în state-națiuni capabile să gestioneze provocările politicii de masă. De asemenea, mi se pare pu­ter­nică intuiția referitoare la „granițele însân­gerate“ ce ajung să treacă prin inima me­tro­polelor occidentale.

Eu sunt destul de sceptic în privința ca­pa­cității actorilor politici (fie ei și unii foarte puternici, pe arena internațională) de a opri sau deturna procese care au cauze struc­turale. Consider că ne aflăm într-o fază extrem de intensă a mobilizării po­litice arabo-sunnite, un proces care poate fi măsurat în decenii și care a parcurs etape de intensități diferite. Date fiind di­mensiunile geografice și sociale ale pro­cesului, intervențiile actorilor inter­na­țio­nali – fie ele și încărcate de consecințe, cum a fost cazul intervenției americane în Irak – nu sunt, în sine, decisive pentru con­figurația actuală a relațiilor dintre Islam și lumea occidentală.

„Terorismul islamic“ mi se pare un con­cept legitim, așa cum mi se par și alte jux­tapuneri între substantiv și atributul (ad­jec­tivul) care îl determină. Nu e vorba de a atribui un caracter inerent violent Isla­mu­lui politic: pur și simplu, notăm exis­ten­ța unui ansamblu de fenomene ce tre­buie să stea în atenția cercetătorului rela­țiilor internaționale. Există, desigur, mul­te alte tipuri de terorism, dar acesta re­pre­zintă cea mai importantă amenințare la adresa securității internaționale, în epoca noastră.

Cred că Occidentul va rămâne extrem de vul­nerabil față de acest tip de violență. Spre deosebire de epocile anterioare, exis­tă mult mai mulţi vectori de radicalizare a musulmanilor care resping modelul politic al statelor în care trăiesc, fie ei cetăţeni, refugiaţi, migranţi economici sau persoane cu alt statut. Este aproape imposibil să con­trolezi în mod eficace şi să previi ra­dicalizarea, precum şi să anticipezi când aceasta va atinge pragul violenţei. Accesul la arme, explozibil şi alte materiale din tru­sa teroristului este, de asemenea, facil. Mă tem, așadar, că atentate precum cele de la Paris sau din Mali vor mai avea loc, în viitorul apropiat.

Sunt sceptic în ceea ce priveşte capacitatea sistemelor politice occidentale de a limita aceste riscuri prin politici sociale (pornind de la ideea că sărăcia şi excluderea ge­ne­rea­ză înstrăinare şi favorizează radi­ca­li­za­rea), prin politici de recunoaştere a iden­tităţii sau prin alte mijloace. Discuţia des­pre criza de­mo­craţiei occidentale ar putea include şi as­pec­te de acest gen – mi se pa­re semni­fi­ca­tiv și din alte puncte de ve­de­re eșecul ac­tual al Occidentului de a pro­mo­va un mo­del de cetățenie democratică. Din păcate, așadar, trebuie să tratăm simp­tomele, în­tru­cât cauzele bolii ne sunt inaccesibile.

Încheierea rapidă a conflictului din Siria și Irak este vitală. Se pune, acum, întrebarea dacă SUA și aliații săi au resursele de pu­tere și de voință pentru a o impune sin­guri. Cel mai probabil, nu se va întâmpla astfel, fiind nevoie de luarea în con­si­de­rare a intereselor Rusiei și, eventual, ale altor actori globali semnificativi. Situația actuală este extrem de riscantă, așa cum a dovedit-o incidentul soldat cu doborârea avionului rus de către forțele aeriene tur­ce. În mod normal, Organizația Na­țiu­ni­lor Unite ar trebui să ofere urgent, prin con­sensul marilor puteri, un cadru politic pentru definirea unui nou regim în Siria, chiar dacă aceasta ar putea însemna o par­tiție de facto. Ulterior, tot ONU ar trebui să legitimeze acordarea unui sprijin mili­tar substanțial pentru forțele ce se opun gru­pării „Stat Islamic“.

Această formulă ar trebui să permită re­patrierea unui număr semnificativ de re­fugiați și migranți ajunși în Europa Occi­dentală în ultimele luni. Fără o soluție po­litico-militară urgentă, nu se va putea sus­ține politic o decizie de repatriere a refu­giaților și migranților ajunși în Europa în ultimele luni, în conformitate cu stan­dar­dele etice ale Europei Occidentale. Altfel, situația devine extrem de riscantă: s-au des­chis clivaje politice periculoase și s-a ofe­rit muniție forțelor ostile oricărei for­me de proiect european.

Acordul Schengen era de multă vreme o țin­tă a euroscepticilor (includem aici și miș­cări ce nu trebuie asociate în niciun fel cu extremismul), astfel că valul de refu­gi­ați a creat condiții ideale pentru o re­gân­dire. Europa unită poate supraviețui și în condițiile reintroducerii controalelor la fron­tieră, dar are puține șanse dacă se re­deschide o discuție mai amplă despre su­ve­ranitate. Ne place sau nu, Uniunea Eu­ro­peană este un proiect al elitelor, extrem de vulnerabil în situația în care o ase­me­nea dezbatere va lua amploare.