Pe aceeași temă
Una dintre prioritățile importante pentru majoritatea guvernelor României din ultimii 25 de ani a fost diminuarea amplorii muncii la negru. În anii ’90 și la începutul anilor 2000, cu o ironie tristă și neintenționată, miniștri ai Muncii și ai Finanțelor foloseau expresia „combaterea muncii la negru“. Însăși utilizarea unui astfel de termen arată un grad serios de neînțelegere atât a cauzelor profunde ale fenomenului, cât și a modului în care ar putea fi redus. În ciuda unei lungi serii de reglementări și intervenții punitive ale statului, zone întregi ale activităților productive și de servicii rămân în această arie. Exemplele sunt probabil la îndemâna oricui: activitățile ziliere din spațiul rural, meditațiile în învățământul preuniversitar, serviciile prestate de zugravi sau instalatori, mai ales în proiecte de mică anvergură etc.
Conform teoriei clasice a lui Hernando de Soto, una dintre explicațiile relativei lipse de succes a țărilor din lumea a treia și a celor postcomuniste în obținerea unor ritmuri de dezvoltare ridicate și constante este dată de faptul că o foarte mare parte din bunurile și forța de muncă disponibile sunt captive în sectorul extralegal. Suprareglementarea, sistemele de licențiere a unor activități, încărcarea excesivă a proceselor de înregistrare a proprietăților și companiilor, costurile uriașe de conformitate, politicile de tipul salariului minim, toate acestea contribuie la sporirea motivației agenților de a găsi alternative extralegale.
În cazul muncii la negru, statul a combinat măsuri de tip punitiv (înăsprirea controalelor, amenzi sau chiar pedepse penale) cu intervenții menite să crească în mod semnificativ costurile acestui tip de muncă pentru angajator (de tipul reglementării plăților în numerar), în speranța că va reduce în acest fel cererea. Ca răspuns la aceste intervenții, piața a dezvoltat mecanisme hibride, care combină un anumit grad de conformare legală cu o structură suportabilă a costurilor, specifică sectorului extralegal. Cea mai întâlnită, probabil, este deghizarea relațiilor de muncă în contracte comerciale. O parte a angajaților din diferite sectoare (industria de software este un caz tipic) nu au contracte de muncă. Ei fie sunt persoane fizice autorizate (o opțiune tot mai puțin populară, din cauza modificărilor din regimul fiscal), fie microîntreprinderi (din ce în ce mai des). Sigur că, din punct de vedere juridic, aceste persoane pot fi angajați unici ai propriei firme. O problemă pentru ei ar putea fi aceea că nu beneficiază de protecția oferită angajaților prin legislația muncii (un contract comercial poate fi suspendat mult mai ușor decât unul de muncă). Angajatorul, în schimb, scapă de povara plății unor contribuții și beneficiază de mai multă flexibilitate în calibrarea forței de muncă la nivelul activității și la numărul de proiecte, pentru că este mai facilă concedierea. Totuși, ambele părți par în mod tipic satisfăcute de acest aranjament, nu doar angajatorii.
Sunt greu de găsit date care să susțină în mod direct o ipoteză despre anvergura acestui fenomen. Putem încerca însă o evaluare indirectă. Conform statisticilor oferite pe site-ul Ministerului Muncii, în iunie 2015, în România erau 4.756.000 de angajați cu normă întreagă, la care se adaugă încă aproape un milion de angajați part-time sau temporari și de persoane care realizează venituri din drepturi de autor, convenții civile etc. Aceste date pot fi corelate cu cele prezentate de viceguvernatorul BNR Florin Georgescu, în iulie, cu privire la numărul de firme înregistrate în România – 719.000. La o primă vedere, ar rezulta o medie de aproximativ 6,6 angajați la o companie. Dar, dacă din numărul total de salariați îi scădem pe cei din administrație, sănătate, educație etc., iar apoi pe cei de la marii angajatori (primii 50 de angajatori dețin aproape 300.000 de salariați!), media se apropie de 4 angajați/companie. Ea ar scădea și mai mult (spre 2), dacă am lua în calcul numărul de angajați de la firmele cu 50-300 de angajați, care sunt probabil responsabile de cea mai mare parte a locurilor de muncă. Deși e greu de estimat o cifră exactă, pare o ipoteză rezonabilă, dată fiind media angajaților, aceea că o mare parte din aceste firme înregistrate sunt de fapt moduri de a masca relații de muncă într-o manieră mai avantajoasă fiscal pentru ambele părți (angajat și angajator).
Ar trebui „combătute“ aceste maniere hibride? Cu siguranță, ideea nu este străină policy-makerilor români. Spre exemplu, recenta propunere de a crește cu până la 2.500% impozitele pe apartamentele în care își au sedii companii. Ca de obicei, însă, o astfel de măsură ar avea mai multe efecte nefaste decât pozitive. Cel mai bun mod de a impulsiona piața de muncă, dacă aceasta este prioritatea, așa cum toată lumea pare a fi de acord, este cel de a lăsa oamenii să coopereze și să încheie contracte, fără a-i împovăra inutil ori doborâtor.
EMANUEL SOCACIU,
Facultatea de Filosofie, Universitatea din București
