Pe aceeași temă
Monica Pillat:
Se spune că atunci când deschizi o carte, duhul ei te aşteaptă ca pe marginea unui mormânt din care abia s-a ridicat. Tu încă nu-l vezi. Te apleci să te uiţi la conţinutul cuprins între coperţi, dar acolo e doar giulgiul strâns al paginilor acoperite de semne. Ochii încearcă să descifreze enigma golului, plecând prin lectură în căutarea substanţei dispărute. Cobori în lumea unor himere care devin tot mai prezente pe măsură ce te laşi înlănţuit de ele.
Ca în peştera imaginată de Socrate şi pusă pe hârtie de Platon, ajungi să te alături prizonierilor sortiţi să contemple jocul umbrelor, pe care focul din spatele lor îl proiectează pe peretele din faţă. Pentru filozoful grec, peştera e metafora mărginirii simţurilor la o realitate imediată, claustrantă. Pentru tine, ca cititor al ei, peştera devine o umbră a umbrelor lăsată de flăcările inaccesibile privirii. Cei dinăuntru nu se scoală jos, înrobiţi de lanţurile obişnuinţei, de o inerţie a percepţiei, din solidaritate cu ceilalţi aflaţi în jurul lor. Dar tu, care pătrunzi din afară, eşti liber să cutreieri de la un capăt la altul spaţiul acesta obscur şi chiar să ieşi din el, nu ca să te întorci de unde ai plecat, ci ca să explorezi mai departe ţinutul virtual propus de Platon.
Dincolo, te iniţiază el, e lumina cea adevărată. Când părăseşti interiorul întunecat, ţi se spune, întâlnirea cu lumina îţi sfâşie de durere privirea, te orbeşte, apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce începi să te ridici de jos, percepţia dezrobită prinde să contemple tot mai larg strălucirea spiritului. După o asemenea revelaţie, cel care dă să revină în peşteră pentru a-şi îndemna semenii să se elibereze, prin ieşirea afară, va întâmpina cel puţin trei obstacole. Când cobori din lumină în peşteră, te orbeşte bezna, iar acomodarea ochilor cu umbrele devine din ce în ce mai dificilă, pentru că, după ce ai avut experienţa descătuşării, nu mai poţi trăi ca înainte, îngenunchiat de aparenţe. A doua greutate constă în a te face înţeles. Cum să comunici într-un limbaj accesibil celor de jos viziunea unei stări de sus? Apoi cum ar putea iniţiatul vorbi inteligibil omului de rând, care nu posedă termenii, conceptele, echipamentul verbal al primului? Presupunând că în cele din urmă el ar izbuti să aducă vestea celor din peşteră cum că vieţuiesc în eroare, că adevărul e în altă parte, nu ar risca oare să fie ucis de lumea de acolo care şi-ar simţi ameninţat comfortul mental?
Impasul cu care se încheie povestea peşterii e elucidat în textele Evangheliilor, după care duhul divin se coboară prin Întrupare în peştera simţurilor înlănţuite pentru a le elibera. Înăuntru, prizonierii încep să se individualizeze, ieşind din vagul anonimatului de mai înainte. Unii îşi aşteaptă Mântuitorul care să-i smulgă din spaţiul claustrant, alţii se zbat în sclavia şi mai adâncă a neputinţelor proprii (orbii, surdo-muţii, ciungii, şchiopii, paraliticii, leproşii, gârboviţii, cei chinuiţi de friguri ori de demonii rătăcirilor mentale). Ei ştiu că sunt pierduţi şi speră să fie găsiţi şi salvaţi într-o bună zi. În a treia categorie se află arhiereii, oficialităţile „locale“, ocupanţii romani, slujitorii lor, adică toţi cei care au autoritatea de a-i menţine pe nevoiaşi într-o stare de dependenţă propice supunerii necondiţionate. Aceştia se cred sănătoşi, speculează slăbiciunile celorlalţi pentru a-i conduce după plac şi nu aşteaptă pe nimeni care să le fie călăuză, ori care să le deschidă un alt orizont, deoarece ei s-au instalat comod în lumea aparenţelor, servindu-se de ea ca să-şi satisfacă setea de putere.
Isus, „lumina lumii“, vine ca răspuns pentru nădăjduitorii într-o stare de sus. De aceea, cei aleşi de El să-I fie ucenici, lasă totul în urma lor, uitându-şi familiile şi rosturile de până atunci. Învăţătura adusă de Fiul Omului e asociată cu „pâinea vieţii“ care satură sufletele celor flămânzi. Prin misterul împărtăşaniei, revelat la Cina cea de taină, Isus se împarte jertfelnic intrând în substanţa lăuntrică a fiecăruia pentru a-l înălţa în spirit. Gustul devine astfel un dor de altceva. Inefabilul intră în simţuri pentru a le deschide. Privirea va trăi experienţa unei spargeri de orizonturi. „Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ (Luca, 17: 20-21). Comparaţia cu grăuntele de muştar şi cu drojdia pusă în aluat fac din „împărăţie“ o latenţă lucrătoare, un miez ascuns care va creşte arborescent, revelând puterea duhului. În episodul Schimbării la Faţă, pe muntele Taborului, Petru, Iacob şi Ioan, fulgeraţi de intensitatea viziunii, sunt luaţi de la pământ de Isus care atingându-i, le spune: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi“ (Matei, 17:7).
Ridicarea de jos a suferinzilor se face tot prin atingere şi zicere, însoţirea contactului fizic cu cel verbal lămurind faptul că infirmitatea trupească e semnul unei carenţe spirituale. Isus le tălmăceşte bolnavilor că îi face bine „cu degetul lui Dumnezeu“ (Luca, 11:20), însănătoşirea fiind o înălţare a sufletului care trebuie păzită. Vindecarea devine în acest sens o epifanie: cuvintele celui tămăduit se strâng în mărturie de credinţă: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic“ (Ioan, 9:32-33). Dar minunea acutizează conflictul dintre autoritatea muritoare şi cea divină. Fariseilor, care îl alungă pe martor, Isus le răspunde: „spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Şi au auzit acestea, unii dintre fariseii care erau cu El şi I-au zis: Oare şi noi suntem orbi? Isus le-a zis: Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră“ (Ioan, 9: 39-41).
Sentimentul captivităţii decurge fie dintr-o neputinţă fizică, fie dintr-o opacitate mentală, ca în cazul de mai sus, sau din deznădejdea provocată de pierderea unei fiinţe iubite. Prin învierea fiicei lui Jaïr din Capernaum, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr din Betania, Isus deschide mai amplu calea spre starea de sus. Atât cei ridicaţi din morţi cât şi rudele martore trec printr-o radicală mutaţie spirituală. Cuvintele adresate de Isus celui scos din întuneric: „credinţa ta te-a mântuit“, arată că voinţa apelantului de a ieşi afară din peştera nevolniciei la lumină e condiţia care precede totdeauna atingerea tămăduitoare. Liberul arbitru joacă un rol esenţial aici pentru că Dumnezeu nu vindecă pe cei care se complac în clar-obscurul prejudecăţilor şi al închistării.
