Modernizare și democratizare în germenii Primăverii Arabe

Pentru societăţile arabe, curentul schimbării a început să fie simţit de-a lungul anilor 2000 prin descoperirea de noi instrumente care să le permită să îşi capitalizeze întregul potenţial.

Secolul al XXI-lea este definit printr-o se­rie de concepte specifice evoluţiei statelor şi societăţilor, de la stabilitate, pace şi bu­năstare la toleranţă, interculturalism ori integritate. Acestea sunt caracteristice dez­voltării, globalizării şi, desigur, de­mo­cra­ţiei, motorul bunăstării în sensul de­mon­strat în primul rând de exemplul occi­dental. Realitatea avantajelor pe care le presupune democraţia a devenit, pe par­cur­sul istoriei recente, dorinţa cea mai vi­zibilă a societăţilor şi popoarelor, chiar şi atunci când aceasta nu a corespuns cu li­nia oficială a statului respectiv.

Obiectivul dezvoltării şi al democratizării, în parte apărut natural, în parte influenţat – direct sau indirect – de implicarea unor ac­tori externi, s-a aflat în centrul evo­luţiilor recente într-una dintre cele mai tulburi regiuni din lume, Orientul Mijlociu şi Nordul Africii.

Primăvara Arabă, începută în 2010, a fost primită cu speranţă şi entuziasm, fiind văzută ca o consecinţă a dorinţei de dez­vol­tare. Născut şi dezvoltat într-un areal blocat într-o mentalitate învechită, dominată de o formă modernă de feu­da­lism şi de discrepanţe sociale şi culturale, fenomenul de democratizare început în 2010-2011 presupunea o modernizare a so­cietăţilor de origine încă inexistentă sau in­suficientă, transformând „primăvara“ în­tr-o „iarnă“ ce are tendinţa de a deveni din ce în ce mai rece.

Democratizarea, simplă şi exuberantă la în­ceput, devine exhaustivă, pe măsură ce societatea evoluează spre o democraţie rea­lă, stabilă şi impregnată în toate as­pectele şi transpunerile societale. Este mo­mentul în care intervine necesitatea unei modernităţi sub forma bazei de unde por­neşte pregătirea întregului proces al de­mo­cratizării, implicând o transformare gra­duală şi în detaliu.

Populaţia, cel mai important motor al în­tregului proces de transformare, s-a aflat în centrul evoluţiilor în întreaga perioadă, producând şi conducând schimbarea atât sub influenţa „primăverii“, cât şi în plină „iarnă“ arabă. Mişcările sociale au marcat atât începutul acestui val, cât şi punctul culminant atins până astăzi, transpus în criza migraţionistă ce afectează astăzi re­giunea de origine, Europa, şi chiar în­tre­a­ga lume.

Militant anti-Gaddafi la Tripoli, în Libia, în august 2011

În Ordinea politică a societăţilor în schim­bare, Samuel Huntington definea mo­dernizarea ca pe o manifestare a fap­tu­lui că toate grupurile, deopotrivă vechi şi noi, devin mai conştiente de ele însele ca grupuri, de interesele şi necesităţile lor în relaţie cu alte grupuri1. Fiind cea mai im­portantă componentă a unei societăţi, po­pu­laţia afectează schimbarea şi este afectată de aceasta, iar atunci când popoarele, sau grupări componente ale acestora, devin conştiente de ele însele şi se pun în miş­care, este cel mai bun semnal că schim­barea este pe cale să vină, într-un fel sau altul.

Din acest punct de vedere, pen­tru a înţelege fenomenul mi­graţionist de astăzi, este nec­e­sară perceperea întregului set de evoluţii ce au condus către acest deznodământ, transformând fe­no­menul Primăverii Arabe într-un fenomen civilizaţional.

Primăvara Arabă nu a început în Tunisia, în decembrie 2010, ci îşi are originile în 1991, în Irakul de după primul război din Golf. Pentru prima dată în regiune, o serie de manifestări publice au izbucnit în Bag­dad, cerând intervenţia trupelor străine împotriva propriului conducător. Ur­mă­torul moment definitoriu l-a reprezentat iz­bucnirea războiului din Irak, în 2003, ca­re a transformat Orientul Mijlociu într-un spațiu caracterizat în egală măsură de schimbare şi instabilitate.

Putem vorbi, în toată această pe­rioadă, de o evoluţie lentă la nivelul statelor din re­giune, ca­re a dus treptat la transformarea societăţii şi a statelor, generând discrepanţe majore la nivel societal, însă producând în egală măsură curente so­cia­le diferite în funcţie de zonă, moment şi de categoria de vârstă. Pentru societăţile ara­be, curentul schimbării a început să fie sim­ţit de-a lungul anilor 2000 prin des­co­perirea de noi instrumente care să le per­mi­tă să îşi capitalizeze întregul potenţial.

Principalul model de evoluţie este re­pre­zentat de dinamica fără precedent pe care a cunoscut-o procesul de urbanizare, un model intern de migraţie. Urbanizarea a condus, pe de o parte, la o dezvoltare a ora­şelor şi a economiei specifice mediului urban, însă a creat, în acelaşi timp, noi dis­crepanţe la nivel social, perpetuând să­răcia şi subdezvoltarea într-un mediu co­mun cu bogăţia şi avansul industrial. Din această perspectivă, oraşele au devenit responsabile pentru apariţia şi evoluţia sentimentelor separatiste, a islamismului radical şi a organizaţiilor teroriste, însă în acelaşi timp au oferit terenul fertil pentru mişcările prodemocratice2.

Dincolo de procesul de urbanizare, re­giu­nea Orientului Mijlociu şi a Nordului Africii a cunoscut o veritabilă explozie în planul mijloacelor de comunicare. Odată cu avansul tehnologic şi răspândirea aces­tuia, specifice epocii şi globalizării, mij­loacele de informare în masă au cunoscut o dezvoltare care a ajuns să determine tot mai mult psihologia mulţimilor. La aces­tea s-a adăugat influenţa tot mai pu­ter­nică a ONG-urilor, deopotrivă locale şi occidentale. Evoluţia mass-media, cu pre­zenţa postului de televiziune independent Al Jazeera, ca element comun în regiune, a fost dublată ulterior de emergenţa In­ter­netului şi, odată cu acesta, a reţelelor de socializare. În acest punct, putem vorbi de o migraţie online, pe calea undelor.

Viteza de răspândire a ideilor, coroborată cu un acces, mai mult sau mai puţin liber, la ele­mente ale culturii occi­den­tale a dus, treptat, la crearea unui cu­rent în rândul generaţiilor tinere care nu a făcut decât să izbucnească în 2010-2011, pe fondul slăbirii capacităţii instituţionale a statelor şi a puterii, aparent nelimitate iniţial, a unor conducători precum Hosni Mubarak, Zine el-Abidine Ben Ali sau Muammar al-Gaddafi.

Desigur că, la toate acestea, putem adăuga mişcările de populaţie în sensul clasic al termenului, manifestate atât în plan re­gio­nal, prin magnitudinea cu care state pre­cum Libia au atras migranţi economici din întreaga regiune, cât şi către Europa. Anii 2000 au fost caracterizaţi de o creştere constantă, chiar dacă nu spectaculoasă, în Europa, a numărului de imigranţi ori­gi­nari din Orientul Mijlociu ori din Nordul Africii şi chiar din Africa Subsahariană, mi­granţi care, odată întorşi, au devenit in­fluenţi în ţările de origine3.

Toate aceste elemente au contribuit la dez­voltarea fenomenului Primăverii Arabe, ca şi la evoluţia acestuia către „iarna arabă“. Fiecare cauză a avut consecinţele sale şi fiecare tip de migraţie se poate spune că a condus schimbarea în felul său. De ce nu a funcţionat însă pattern-ul schimbării până la capăt sau de ce nu a putut avea o amploare şi răspândire constantă pe tot parcursul propagării instabilităţii în re­giune şi la nivelul tuturor grupurilor so­ciale? Principala explicaţie este lipsa de mo­dernizare statală atât la nivel struc­tu­ral, cât şi în planul societăţii în sine.

La momentul izbucnirii Primăverii Arabe, am avut de-a face cu o modernizare, în mare parte mentală, a unei categorii re­strânse de populaţie. Tinerii au forţat o schimbare pentru care nu erau suficient pregătiţi, aşa cum nu erau nici societăţile lor. Această dinamică a condus la o re­vi­talizare a diferenţierilor şi a blocajelor de orice fel, de la bariere naturale şi se­gre­gare rasială până la utilizarea violenţei de către cei care nu au perceput în acelaşi mod vântul schimbării, care a început să bată molcom în 2010, pentru a deveni din ce în ce mai violent astăzi.

Note

1. Samuel Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, Iaşi, 1999.

2. Robert D. Kaplan, The Revenge of Geography, Random House, New York, 2012.

3. Philippe Fargues, Mediterranean Migration 2008-2009 Report, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute, Fiesole, 2009.