Demimondenele

Până în 17 ianuarie 2016, la Musée d’Orsay mai poate fi văzută o expoziție inedită: Splendoare și mizerie. Imagini ale prostituției (1850-1910). Pentru prima dată au fost adunate la un loc tablouri, fotografii, filme și alte obiecte care ilustrează universul caselor de toleranță și al marilor curtezane care au făcut Parisul celebru.

Parisul avea în 1810 un număr de 180 de bordeluri în care lucrau 20.000 de pros­ti­tuate. În 1852 existau 217 bordeluri în­re­gistrate, iar numărul femeilor care lucrau în asemenea stabilimente se dublase. Do­uă­zeci de ani mai târziu existau doar 140 de bordeluri, dar 125 de braserii erau cu­nos­cute ca locuri unde prostituate inde­pen­dente, neluate în evidență de poliție, ra­colau clienți. La finele secolului XIX, apro­ximativ 20% din populația Parisului avea sifilis (Grandes Horizontales de Vir­gi­nia Rounding, Ed. Bloomsbury, 2003).

Parisul nu este singura capitală din lume care s-a confruntat cu acest fenomen. Spe­cificul Parisului este însă această moș­te­ni­re artistică, inspirată fie de viața mize­ra­bilă a fetelor, fie de luxul exorbitant al ce­lor care au ajuns în vârf – marile cur­te­za­ne. Multe dintre ele au fost modele pentru pictori celebri; altele au inspirat personaje din marea literatură; altele au devenit mari actrițe, a căror glorie, talent și splen­doare încă mai face Parisul să vorbească, iar numele lor stă pe frontispiciul marilor teatre pariziene. Au fost amante ale cape­telor încoronate ale vremii; formele lor au inspirat cupole de clădiri celebre. Și-au jucat averile uriașe la cazinourile de pe Riviera franceză. Au murit tinere – sau au murit în vârstă, într-o altă lume decât în cea în care au cunoscut gloria și faima.

Expoziția Splendoare și mizerie. Ima­gini ale prostituției (1850-1910), al cărei vernisaj a avut loc la finele lunii septembrie la Mu­sée d’Orsay, încearcă să cu­prin­dă această lume fabuloasă, această faună de noapte care a transformat Parisul în oraș al plăcerilor, în centrul lumii.

În 1836, Alexandre Parent-Duchâtelet (1790-1836, doctor, interesat de igienă) pu­blică o lucrare de referință despre pros­tituție și problemele de natură morală, administrativă și de igienă publică pe care le ridică acest fenomen (De la Prostitution dans la ville de Paris, considérée sous le rapport de l’hygiène publique, de la mo­rale et de l’administration). Cercetarea are la bază o muncă de opt ani și este con­siderată prima lucrare de sociologie em­pirică. După numeroase interviuri rea­li­za­te cu prostituate, Parent-Duchâtelet scrie aproape 600 de pagini în care detaliază cauzele acestui fenomen, face portretul fe­meii care ajunge să practice prostituția, pro­blemele de zi cu zi din viața unei prostituate pariziene, realizează hărți cu casele de toleranță din Paris. Ceea ce sur­prinde de la început în această lucrare este faptul că vorbește despre prostituție ca despre ceva firesc: „Prostituatele sunt la fel de firești într-un mare oraș precum croitoresele, drumurile sau gropile de gu­noi“. Aceste femei își aduc contribuția la stabilitatea societății prin absorbirea ex­ce­su­lui de energie sexuală masculină, ex­pli­că autorul. Însă, pentru doctorul francez, aceste femei ar trebui să rămână invizibile pentru restul societății, să fie integrate unui sistem cu reguli stricte, de unde, odată intrate, să nu mai poată ieși.

Prostituatele erau luate în evi­den­ța poliției fie voluntar (acestea se prezentau la poliție și se de­clarau ca atare), fie în urma raziilor efectuate. Toate pros­ti­tuatele înregistrate erau cunoscute sub numele de filles soumises și trebuiau să se supună unui lung șir de reguli ce țineau de igienă și controale medicale periodice. Aceste fete lucrau fie pe cont propriu, fie în case de toleranță. În ambele cazuri, aveau mereu asupra lor o hârtie pe care erau trecute vizitele medicale efectuate și/sau neregulile găsite de poliție de-a lun­gul „carierei“. Fetele care lucrau în case de toleranță erau cunoscute și ca fille de numéro (fie pentru că primeau la intrarea în stabiliment un număr cu care figurau în toate registrele, fie pentru că aceste case aveau la stradă numărul semnalat cu o pancartă cu mult mai mare decât nu­merele obișnuite). În vîrful ierarhiei erau casele de toleranță clasa întâi (pentru aris­tocrați) și clasa a doua (pentru burghezi). Acestea se aflau în centrul Parisului, în jurul Operei, în Rue Le Peletier (vechea sală de spectacole deschisă în 1820 și mis­tuită de un incendiu în 1873). Aceste câ­teva stabilimente erau bogat mobilate și decorate.

Prostituatele care lucrau pe cont propriu trebuiau să se supună unor reguli foarte stricte în Parisul de secol XIX. Aveau voie să iasă în stradă, pentru a-și procura cli­enți, doar între orele 19-22. Nimic din ținuta lor nu trebuia să dea de bănuit și trebuiau să se comporte impecabil în pu­blic. Totuși, în funcție de cartier, anumite gesturi erau tolerate (potrivit lucrării Les Vierges folles de Alphonse Esquiros, pu­bli­cată pentru prima dată în 1840): în zona Bourse, Chaussée d’Antin sau pe bule­var­dul de Grand, prostituatele în căutare de clienți puteau face discret cu ochiul pen­tru a atrage atenția; în zona Palais Royal, Montmartre, Richelieu și Saint-Denis, putea să se apropie de client și să-i șop­teas­că la ureche etc.).

Dar Parisul era și orașul femeilor întreținute, al căror număr po­liția îl estima undeva la 9.000 (în 1836). Între prostituate și femei întreținute, se aflau gri­sette-le. Numele le era dat de materialul gri, ieftin din care aceste femei mun­ci­toare (vânzătoare în magazine, croitorese, spălătorese etc.) își făceau hainele. Erau fe­mei tinere, angajate, care recurgeau la prostituție pentru a se întreține, banii din muncă cinstită fiindu-le insuficienți. O altă categorie o reprezentau lorette-le. Nu­mele le vine de la biserica Notre Dame de Lo­rette (consacrată în 1836), în jurul că­reia apăruseră o serie de clădiri de lo­cuin­țe noi. Chiria fiind modică, zona devine o adresă căutată de demimondene. Erau fe­mei care aspirau să devină celebre (actrițe sau dansatoare), care își racolau clienții din cafenelele și restaurantele marilor bu­le­varde frecventate de lumea bună. Ie­rarhia prostituatelor conține fel de fel de subcategorii, fiecare descriind o tipologie exactă. În vârful ierarhiei acestei lumi se aflau grandes horizontales (n.n., în tra­du­cere, „marile orizontale“). Denumirea apa­re pentru prima dată în lucrarea din 1907 semnată de cronicarul social Frédéric Loliée (Les Femmes du Second Empire). Acestea sunt femeile care au sucit minți, au tocat averi, au rămas celebre și au dus faima Parisului în întreaga lume: Sarah Bern­hardt, Apollonie  Sabatier, Marie Du­plessis, Cora Pearl, La Païva, Caroline Otero, Liane de Pougy.

Dintre toate, cea mai mai „pură“ rămâne Marie Duplessis (1824-1847). Moare la nici 23 de ani, răpusă de tuberculoză. Marie este înmormântată în cimitirul Montmartre, sub adevăratul ei nume - Al­phon­sine Plessis. Este unul dintre mor­mintele mereu acoperite cu flori. Ale­xan­dre Dumas Fiul, care a avut o scurtă și fur­tunoasă relație cu ea (1844-1845), a imor­talizat-o într-un roman devenit celebru - Dama cu camelii. Dumas Fiul a fost pen­tru Marie un amant de coeur, iubitul că­ruia curtezana i se dăruiește din iubire, fără să trebuiască să plătească pentru asta (oricum, tânărul Dumas nu și-ar fi permis să o frecventeze pe Marie Duplessis). Re­la­ția dintre cei doi se termină în urma unei scrisori pe care Dumas Fiul o trimite, o scrisoare în care, ros de gelozie și știind că nu-i poate oferi luxul cu care e obiș­nuită, își ia rămas bun pur și simplu. Du­pă moartea prematură a Mariei, plin de re­mușcări, scrie romanul, Marie fiind ins­pi­rația pentru personajul principal feminin Marguerite Gautier, curtezana care își sacrifică iubirea pentru binele familiei bărbatului pe care-l iubește. După apariția romanului, camelia a devenit numele dat prostituatelor cu inimă de aur, calde, bune, altruiste în viață, ca și în amor. Ani mai târziu, marea actriță Sarah Bernhardt (în tinerețe ea însăși prostituată înr­e­gis­trată) primește manuscrisul piesei de tea­tru (romanul a fost transformat în piesă de teatru și a avut premiera în 2 februarie 1852, la Théâtre du Vaudeville, teatru ca­re azi nu mai există) cu dedicație din par­tea autorului și ciorna scrisorii de adio pen­tru Marie.

Apollonie Sabatier este cea care îi inspira lui Baudelaire o parte din poeziile sale – reu­nite în antologia Les Fleurs du mal. Cor­pul ei gol poate fi și azi admirat în sculptura în marmură realizată de Auguste Clésinger, în mărime naturală (Femme pi­quée par un serpent).

Pe cel mai frumos bulevard din lume, Champs-Elysées, la numărul 25, se află încă o locuință (hôtel particulier) - semn al reușitei sociale absolute: La Païva. Ori­ginară din Moscova, își părăsește soțul și copilul nou-născut pentru a veni la Paris. Devine marchiză de Païva după un mariaj de interes cu un aristocrat portughez rui­nat și moare contesă (von Donnersmarck), după un al treilea mariaj cu proprietarul celor mai importante mine din Silezia.

Picasso, Munch, Toulouse-Lautrec, Degas, Manet, van Gogh, Kupka, Gervex – cu to­ții au pictat această lume nebună. Bal­zac, Zola, Dumas Fiul, Maupassant, Bau­delaire – toți au iubit și au scris, inspirați de câte o curtezană. Tablorile – le găsiți în ex­po­ziția de la Musée d’Orsay; literatura (vo­lum cu volum) poate fi cumpărată la li­brăria muzeului.

* Ioana Moldovan este afiliată Universității Paris III, Sorbonne Nouvelle, unde studiază cu o bursă a guvernului francez.