Unde se duc preşedinţii când nu mai sunt preşedinţi?

Traian Băsescu a luat, de câteva luni, un partid cu o cotă de piaţă situată în marja de eroare şi l-a dus, deocamdată, la un scor – conform celor mai recente sondaje – de cel puţin 6%. Revenirile în politica de partid ale foştilor şefi de stat consemnează, astfel, un nou episod semnificativ şi, faţă de celelalte de până acum, deja distinct în mod clar.

România are, după 1989, cinci foşti pre­şe­dinţi. Trei cu cel puţin un mandat întreg – Ion Iliescu (trei mandate şi jumătate), Emil Constantinescu (un mandat) şi Tra­ian Băsescu (două mandate, singurul din­tre aceştia trei cu două man­date pline „legate“) şi alţi doi – Crin Antonescu şi Nicolae Văcăroiu – ajunşi în funcţia supremă pentru câte o lună fiecare, în urma unor tentative de lovituri de stat.

Cei trei foşti preşedinţi aleşi sunt diferiţi, între ei, în multe privinţe. Există în­să şi câteva în care se aseamănă. Una dintre acestea ţine de felul în care şi-au consumat pulsiunile politic-partinice du­pă ce nu au mai fost în funcţia supremă. Toţi trei – fiecare într-o formulă per­so­na­lă, cu scenarii de come-back distincte – au revenit, într-un fel sau altul, în politică după terminarea mandatelor. În două din­tre cele trei cazuri, aparent, chiar îm­po­triva voinţei lor.

În dreptul lui Ion Iliescu – el este, de altfel, singurul care a spus, din start, că –vai! – nu va ieşi din politică decât cu pi­cio­a­rele înainte - se poate consemna cea mai complexă formulă de joc politic de după încheierea unui mandat de şef de stat. De altfel, dintre cei trei, el este şi singurul care a revenit în fruntea ţării, după o pa­u­ză de un mandat. Prima reorientare po­li­ti­că s-a consumat după înfrângerea din 1996. Mizând pe decizia prietenoasă a apără­to­ri­lor Constituţiei din acele vremuri prin ca­re i s-au pus între paran­te­ze mandatele dintre 1990-1992, Iliescu mai avea drep­tul la încă un mandat, du­pă ce a pierdut în faţa lui Emil Constantinescu finala din 1996. Aşadar, prima da­tă după consumarea unui mandat prezidenţial, Ion Ili­escu a revenit rapid, la vâr­ful PSD, cu care a tri­um­fat, în 2000, într-o manieră indiscutabilă, într-o finală demnă de arena Circului, când l-a surclasat pe Vadim Tudor. A do­ua oară însă, revenirea lui Ion Iliescu în po­litica de partid a avut cu totul alte coor­donate. În 2005, după prezidenţialele de la finele lui 2004 la care Iliescu îşi dăduse gi­rul pentru cuplul Năstase-Geoană (mai ţi­neţi minte celebrele afişe cu fostul pre­şe­dinte la mijloc între cei doi numiţi mai înainte!), a pierdut şefia PSD şi, de atunci, a fost, cel mult, preşedinte de onoare. O func­ţie mai degrabă decorativă şi oarecum contradictorie pentru un om politic ex­trem de cinic, fără prea multă onoare.

Emil Constantinescu este primul dintre cei doi foşti preşedinţi care a revenit în viaţa de partid, deşi promisese, pe finalul agitatului său mandat de şef al statului, că nu o va mai face vreodată, că se va da la o parte pentru a face loc unui alt tip de po­li­tică. Poate că s-a uitat – într-un fel, aceas­tă uitare ar fi explicabilă, fiindcă acest pro­iect politic, deşi demarat în baza unei in­tuiţii bune (racordarea la cel mai im­por­tant curent politic doctrinar european, cel aşa-numit „popular“), nu a lăsat nicio dâ­ră -, dar Emil Constantinescu a fost, pen­tru o vreme, liderul şi simbolul numărul 1 al Acţiunii Populare. După acest eşec net, au­to­intitulatul „lider regional“ nu a mai în­cer­cat niciun come-back partinic, ale­gând să graviteze, pesemne că nu doar sim­bo­lic, între structurile de putere do­mi­nate de Dan Voiculescu şi Victor Ponta (în 2014, la prezidenţiale, Emil Constantinescu a făcut campanie pentru Ponta, să ne amin­tim!).

Şi Traian Băsescu a declarat, în ultimul an de mandat, că exclude o revenire în frun­tea unui partid, după ce a câştigat în serie din 2000 încoace toate bătăliile politice majore la care a participat (de două ori Primăria Generală a Capitalei, de două ori Preşedinţia României). E util să ne amintim: a spus ceva de genul că politica de partid ar fi prea puţin pentru un fost şef de stat, că ar vrea să rămână în umbră, să îi lase pe tineri în faţă, să îşi facă o şcoală politică unde să îi înveţe pe doritori cum se face cu adevărat politica. Totuşi, în toamna acestui an, la – probabil – cel mai scurt Congres al unui partid de la noi de după 1989, a fost ales preşedinte al Miş­cării Populare. Şi, în mai puţin de două luni, aproape că a triplat cota de piaţă a acestui partid.

À propos de Mişcarea Populară şi de cota sa de pornire de la instalarea în fruntea sa, şi la modul formal, a lui Traian Bă­ses­cu: MP avea între 2-3% la acel moment. Cam tot atât avea şi Partidul Democrat atunci când, la câteva zeci de minute du­pă ce îi spusese lui Petre Roman – „Petrică, eşti cel mai bun!“, Traian Bă­ses­cu a devenit preşedinte al democraţilor, în 2000. Ce a urmat după acest moment se ştie – inclusiv consolidarea imaginii de, probabil, cel mai performant politician de gherilă pentru Traian Băsescu.