Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Ultima carte
Tania Radu - - - -
2015-12-22
Cultura
0

Omul de la fereastră nu e altceva decât chinul străpungerii în sens invers a stratului rece, lutos, neroditor al prezentului, spre înțelegerea trecutului. Drum personal, dar nu numai. Eroii lui Alexandru Vlad spun de fapt povestea trecutului nostru comun, absurd, maculant, de neoprit, ca o reacție nucleară.

 

Acum trei ani, tot în decembrie, scriam aici despre romanul lui Alexandru Vlad, Ploile amare, și încheiam cu cuvântul „des­tin“, pe constatarea că noua, im­pre­sionanta vigoare a scrisului lui se întâlnise fericit o anume revenire în ac­tua­li­tate a scriiturii clasice, neu­tre, fără vârstă. Nu aveam cum să știu cât de acut îl grăbea, de fapt, destinul pe colegul meu de generație. N-am apucat să-l cunosc, așa că numărul in me­mo­ri­am pe care i l-a dedicat re­vista Vatra mi-a spus din­tr-o dată mai mult decât aș fi putut reconstitui din cărți, iar Omul la fereas­tră, romanul apărut acum postum, mi-a reamintit că nu există ceva mai încărcat de semnificație decât ultima carte a unui scriitor.

 

Prin Alexandru Vlad, generația opt­zeci a mai pierdut un autor foarte interesant, unul prin care ramura clujeană căpătase brusc altă pondere. Venise cumva vre­mea lui, a scrisului simplu prin elaborare în­delungată, a reflecției morale îndelung suprapuse peste autoficțiune, a pa­ra­bo­le­lor lui la vedere, larg desfăcute cititorului, precum secretul ingenios al unui origami, căci nu ascunderea, ci tocmai descifrarea erau acum urgente. Nota inconfundabilă îi venea din prețiosul reziduu poetic al pro­zei, cu grijă apărat de asaltul presant al realismului.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-tania-radu.jpg

Omul de la fereastră nu lasă niciun du­biu. A fost scris cu conștiința finalului pre­vizibil, într-un orizont deja pregătit de in­sistența calmă a meditației morale din toa­te scrierile mai recente. E un roman în for­mă definitivă, revizuit pentru tipar (nu-i imputați autorului greșelile de corectură!), îmbibat de obișnuita lentoare frământată a autorului, dar luminat de clarificări du­re­roase, tardive: după comunism nu exis­tă învingători, comunismul trăiește nu atât cât trăiesc călăii, ci cât trăiesc vic­ti­mele, iar generația care a avut parte de do­uă vieți („una rămasă în comunism, un­de ne sunt amintirile, adolescența, ini­ție­rile și reflexele. Alta în democrația im­pro­vizată care a urmat: în libertate și să­ră­cie, instabilitate și gălăgie, opor­tu­ni­tăți și capcane“) nu a mai avut parte și de viitor. Sub setul acesta de constatări, ro­manul palpită crud, ca un țesut incizat, prin personaje și întâmplări de intensitate expresionistă, reunite simbolic în excep­țio­nala descriere a unei expoziții de sculp­tu­ră: „Măști de porțelan, de fapt niște ca­pete, uneori niște busturi, (...) se în­tre­geau cu niște umeri zdrențuiți, deșirați în partea de jos și lipsiți de brațe. Aceste măști erau goale ca niște coji, cu ochii ca niște caverne, mai degrabă niște rup­turi, ulcerații. (...) pe lângă măști mai erau niște coloane și niște forme umane aruncate ca niște veșminte goale de oase (...). Aceste forme umane păreau a fi pie­lea solidificată după un bizar proces de uscare, de argăsire, care transformase epiderma în porțelan: victime ale unei tentative de-a trece peste niște obstacole, de-a evada“.

 

Adam și sora lui Monika îi sunt practic „oferiți“ sculptorului Mircea Rainer – au­torul expoziției de mai sus, artist notoriu în comunism, profesor de arte frumoase, cu faimă de dizident nepedepsit – de către tatăl lor, informator al Securității. Ale­xandru Vlad țese o zguduitoare și foarte originală versiune a con­flic­tului securist-urmărit: Rai­ner își depistează singur tur­nătorul și îl anihilează preluându-i atribuțiile, cu care se joacă demonic. Scrie chiar el notele in­for­mative pe care tatăl-se­cu­rist le va semna, din ce în ce mai speriat de turnura pe care o ia dosarul acestui „obiectiv“ care se au­tofa­brică drept dizident. Ca să îl îmblânzească, își strecoară copiii în anturajul artistului. Monika îi devine amantă. Adam își varsă revolta ca jurnalist și va fi împins să ajungă chiar la dosarul de Securitate al sculptorului, implicit și la cel de turnător al propriului tată.

 

Până la final, autorul nu dă răspuns di­lemei generale cine-i de fapt victima și ci­ne călăul, iar acest dublu emploi se­che­s­trează pe rând fiecare personaj, fie că e vor­ba de vinovăția probată a unora ori de inocenţa vinovată a altora: „Cât despre cei ca mine, poate că ne-am luat răs­plata meritată [spune Adam, n.m.]. Poate că mediocritatea se plătește mai scump decât curajul, dar bietul mediocru cum să-și dea seama de asta înainte de bi­lanțul final? Și nu el face bilanțul. Poate faptul c-am stat în acele vremuri de-o parte (...) și că, trăgându-mă la o parte, m-am crezut nevinovat, nemaculat, poa­te chiar mai pur, n-a fost decât obrăz­nicie și trufie (...) O vreme oi fi fost prea tânăr, dar apoi am știut, și cel care știe nu are voie să nu facă...“.

 

Ca întotdeauna la Alexandru Vlad, romanul e o împletitură savantă de istorii. Cea despre do­sarul de Securitate ar fi fost sin­gură capabilă să alimenteze o car­te, dar Omul de la fereastră conține și ro­manul fraților nenorocoși. El crește încet, de la pagini anodine, cu personaje venite din prezentul de polistiren și re­nunțare al postcomunismului, trece prin lun­ga scenă a mărturisirilor reciproce din­tre frate și soră undeva la malul Rinului, ca să încheie extatic cu două scene „căr­tă­resciene“ care prind în efigie chipul Mo­nikăi, la granița incandescentă dintre ino­cență și păcat. „Cum eram atras de ea? [scrie naratorul Adam – n.m.] Într-un mod oarecum mai complex decât simpla atracție față de cineva de sex opus. Mă simțeam mai confortabil (nu era hybris), părea că eram o singură entitate care-și reunește cele două jumătăți în care fusese abuziv despărțită. Senzualitatea ca­re ne cuprindea era și aceasta fi­reas­că, în sensul că nu ne-o provocam noi, dar a trebuit în scurtă vreme să-i facem față.“

 

Relația frate-soră explodează în trepte. Primul nivel e cel al simbiozei prepubere situate la limita incestului. Adam e însă despărțit de timpuriu de sora lui mai mi­că, printr-o misterioasă decizie a pă­rin­ților. Fata rămâne la oraș în grija unei mă­tuși, băiatul își urmează familia în satul bu­nicilor. Verile încinse de soare și de ini­țieri ilicite ale fraților reuniți de vacanță rămân miezul vulcanic al vieților lor. De­a­supra se așază magma înghețată, ostilă a ma­turității, unde relația frate-soră va ex­ploda din nou, în disjuncție, respingere, rup­tură. A treia explozie are loc târziu, în planul mărturisirilor complementare, în care ființa dublă frate-soră se reunește tragic asupra adevărurilor individuale și de familie, și numai ca să poată privi cu aceiași ochi lumina definitiv pierdută a paradisului.

 

Omul de la fereastră nu e alt­ceva decât chinul străpungerii în sens invers a stratului rece, lutos, neroditor al prezentului, spre înțelegerea trecutului. Drum personal, dar nu numai. Eroii lui Ale­xandru Vlad spun de fapt povestea tre­cutului nostru comun, absurd, maculant, de neoprit, ca o reacție nucleară. Nu în­tâm­plător, frumoasele descrieri în care au­torul este recunoscut ca maestru ne pun aici în față un fel de Cernobîl sufletesc, supraviețuind autonom și inutil: „Casa [bunicilor – n.m.] aproape că se dărâ­ma­se singură, multe lucruri fuseseră furate, până și gardul. Au mai rămas pomii, bătrâni, dar plini de fructe, un rod abun­dent și mărunțel, de parcă-și ieșiseră și aceștia din fire“.

 

Aici nu mai plouă decât rar, în momente anume, care ar merita să fie pomenite fi­ind­că sunt laitmotive din romanul an­te­rior, asamblate simfonic. În rest, e soare or­bitor. Pâinea e prea coaptă. Fierul de plug miroase incins a îndelungă nefolosire. Apa din copae aburește în miez de zi. Fi­siunea nucleară a început.

 

Romanul are două finaluri: unul moral, ce­lălalt simbolic. Cel dintâi ar fi sunat pro­babil foarte literar dacă autorul ar fi încă alături de noi: „Trebuia să plec. Nu mai am de ce rămâne eu însumi. (...) Voi apă­rea în altă parte. (...) O dispariție care nu va afecta pe nimeni și, e limpede, ca să poți începe o viață nouă, trebuie să dispari mai întâi din cea veche“. Cel de-al doilea este dipticul cu „nimfetă“ scăl­da­tă în lumină și face să explodeze întreaga frumusețe ambiguă, ambivalentă și amo­rală a vieții.

 

Unele cărți sunt capabile să clarifice nu doar parcursul propriului autor, ci și să scoată la iveală o constelație, un grup, o tendință, un timp. Când anunță ceva, sem­nalul e mai greu de perceput. Când însă fasciculul luminos e proiectat înapoi, rea­șezarea liniilor în desen are efect catharc­tic, reconfortează, ajunge să compenseze în mod paradoxal absența autorului. Iar ultimele romane ale lui Alexandru Vlad par să aibă acest efect, introduc un pu­ter­nic coagulant în țesutul aparent rarefiat al ge­nerației optzeci.

 

Fie și paușal, li se va șterge probabil în curând acestor scriitori care au trăit două vieți datoria de a fi scris „romanul co­mu­nismului“.

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
1729
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22