Cicluri, instituții și practici rele

Practicile rele dor mai mult într-o societate neașezată, în care statul de drept este slab, în care așteptările sunt mari după ce milioane de cetățeni sunt mult mai bine informați datorită Internetului și au ajuns să cunoască Europa pe viu, cu bune și rele.

Anii de criză economică adâncă au reliefat practici rele în lumea afacerilor, în viața politică, până și în sport (devenit un mare business, împletit cu trufii private și na­țio­nale); poate cel mai mult în domeniul finanței, unde vânzarea de produse to­xi­ce, manipularea piețelor şi înșelătoriile fac parte din de­raierea unei industrii. Mark Carney, guvernatorul Băncii Angliei, spunea că avem o mare problemă, în­trucât nu este vorba numai de câteva „mere stricate“, ci de o cultură de business deformată. Dar hibele nu sunt de dată recentă; ele au presărat mersul afacerilor şi viața oamenilor de-a lungul timpurilor, manifestându-se mai pregnant în anumite perioade.

Mişcarea economiei are co­res­pondent în cicluri financiare, acestea acoperind 10-15 ani¹. Crizele fac parte din miș­ca­rea ciclică a economiei; a cre­de că pot fi eliminate este nerealist, însă amplitudinea lor variază. Dereglementarea piețelor stimulează excese, accentuează bule speculative și, prin urmare, in­ten­si­tatea crizelor. Intervine și un ethos al tim­pului, care influențează conduita oa­me­ni­lor și a organizațiilor. Sistemul de regle­men­­tare depinde de paradigma dominantă (piețe perfecte versus existența unor im­perfecțiuni), de interacțiunea între in­te­re­se publice și private, de balanța puterii, de starea economiilor etc. În secolul tre­cut, președintele Franklin D. Roosvelt a pro­mo­vat după Marea Depresiune (1929-1933) o legislație de îmblânzire a piețelor fi­nan­cia­re – în principal, Legea Glass-Steagall, ca­re a separat activitatea de plasamente ris­cante de banking tradițional de retail. Acum câteva decenii, tendința s-a in­ver­sat și noi semințe de criză au încolțit. În ultimii ani, se încearcă o rereglementare a finanței, într-un context economic și so­cial foarte complicat, când salvarea acestei industrii a mărit datoriile publice cu circa o treime în lumea industrializată.

Instituțiile sunt de adus în schița de mai sus. Este o axiomă că democrația se bizuie pe o clasă mijlocie solidă, cu „voce“ în via­ța socială și politică. Unde puterea eco­no­mi­că se concentrează, cea politică îi ur­mea­ză; puterea absolută corupe în mod ab­so­lut (Lord Acton), iar alocarea re­sur­se­lor şi decizii economice sunt pervertite - vezi sis­temele totalitare. Instituțiile de­mo­cra­ției au menirea să prevină concentrarea pu­te­rii, să apere libertăți individuale, să spri­ji­ne interese publice. Vedem însă cum, în is­to­rie, chiar și în democrații așezate, po­li­tici publice pot fi denaturate. De ace­ea, „checks and balances“ (controale re­ci­pro­ce instituţionalizate) sunt esențiale pen­tru a preveni abuzuri şi a îndrepta erori sau de­rapaje.

Este iluzoriu să credem că distribuția pu­te­rii poate fi uniformă. Evoluția economiei şi a societății generează inegalități. În schimb, democrația depinde de o distribuție largă a activelor economice, a puterii (de aici rolul clasei mijlocii); împărțirea puterii în stat, care să prevină abu­zuri de putere; politici pu­bli­ce care să țină cont de sta­rea societății – evitarea inechităților, șanse egale fiind deziderate sociale – și politice centrale; respectul fa­ță de legi. Legitimitatea unui sistem depinde de asi­gurarea de șanse egale (Francis Fu­ku­ya­ma)². Un stat de drept puternic combate fe­nomene ce pot măcina şi demoraliza o so­cietate. Condițiile menționate ar trebui să prevină „capturarea“ politicilor publice şi folosirea abuzivă, ilegitimă.

Societatea umană este economică prin ex­celență, în sensul motivelor ce ghidează ac­țiunile indivizilor şi ale grupurilor; ira­țio­nalul, emoția nu schimbă datele in­teracțiunii între oameni în mod esențial. În examinarea raționalității economice se­parăm ce este firesc de acte criminale, an­ti­sociale prin judecăți morale, coduri eti­ce. Natura omului poate este imutabilă, dar mediul instituțional, social și cultural mo­delează, educă.

Sunt practici rele în anii recenți mai mult de­cât altădată? Dacă ne-am orienta după me­dia, ai zice că da. Dar nu este mai pu­țin plauzibilă teza că anii de criză au făcut să iasă mai mult în relief lucruri rele; că societatea dovedește mai puțină toleranță față de ce este certat cu legea, cu repere morale. Avem de-a face și cu efecte ale lup­tei împotriva terorismului, care obligă la transparență, la urmărirea „circuitului banilor“³. Digitalizarea şi noile tehnologii de comunicare facilitează agregarea de ne­mulțumiri, manifestarea socială, publică. Operează un val în creștere de intoleranță la practici rele (inclusiv evaziune fiscală). Că finanța și alte industrii au intrat în bă­taia puștilor nu este de mirare, având în vedere daune pricinuite și costuri enorme pen­tru societate. Declinul unor partide tra­diționale în țări vest-europene este o fa­țetă a acestui val de respingere şi in­to­leranţă. Oriunde nu se livrează bunuri pu­blice de bază, reacțiile devin, în de­mo­crații, vehemente. Însă bunurile publice nu se rezumă la bunăstare şi servicii pu­blice; înseamnă și corectitudine, fairplay, respect față de cetățeni. Sentimentele pri­vind bunuri publice ce exprimă valori mo­rale și sociale sunt mai acute în vremuri grele. Dar frustrările pot conduce la anomii extinse și contextul poate favoriza curente populiste, radicale.

Daron Acemoglu, James Robinson şi Dani Ro­drik leagă performanța economică de ca­litatea instituțiilor; ei sugerează că exis­tă limite pentru progres în afara granițelor democrației. Această viziune pare a fi în contrast cu experiența unor țări ce au re­gimuri politice autoritariste și care au do­vedit capacitate de mobilizare de re­surse pentru dezvoltare. Dar ce se întâmplă când progresul încetinește? Un fost mi­nis­tru de Finanțe tailandez se întreba la World Policy Conference din decembrie 2015, la Montreux, ce vor face guverne din țări asiatice dacă nu vor obține creș­tere economică ca în anii trecuți. Tâlcul întrebării privește și corupția endemică, furtul din avutul public. Când ai creștere economică înaltă, ochii par să intre în amorțire. Vedem ce se întâmplă în Brazilia și alte țări cu potențial economic con­si­de­rabil. Când vremurile se strică, oamenii de­vin neliniștiți, nervoși, sunt mai atenți față de ce este nedrept, incorect.

Nemulțumirea față de clasa politică se vede și în UE ( Spania, Portugalia, Grecia, Franța, Italia etc.), în stradă și la urne; se vede în economii emergente ce au intrat în Uniune în 2004 și 2007. În țări post­co­muniste, unde privatizări mari și, deseori, lipsite de transparență au fost însoțite de îmbogățiri contestate, fără justă cauză. Fărădelegi şi cazuri faimoase de corupție au ieșit la iveală și demnitari înalți au ajuns în fața judecătorilor.

România atrage privirea și pentru că o instituție sui generis face ceea ce instituții consacrate fac, se pare, insuficient. Privatul dă acum tonul în economie, dar vin­culații dubioase între lumea politică și cea a afacerilor permit deturnarea unor re­surse considerabile din bugetul public, ex­tragerea de rente, furtul. Corupția ope­rea­ză în ambele sensuri. În episodul ANRP, diverse personagii sunt implicate în fa­ci­li­tarea unor tranzacții private. Acolo a avut loc extracție de foloase necuvenite din avut privat și avut public; proprietăți mult supraevaluate înseamnă, de facto, hoție din avutul (bugetul) public. În mod obiș­nuit, se vorbește despre corupție în sfera publică. Dar, unde transparența nu este la loc de cinste, regulile sunt adesea în­căl­ca­te, statutul unor proprietăți este vag, spa­țiul pentru operațiuni frauduloase, in­co­recte (aparent licite) este larg. Au avut loc privatizări discutabile, restituiri con­tro­versate, defrișare criminală de păduri, am văzut un lobby deșănțat în favoarea unor proiecte ce loveau mediul ecologic, in­te­re­sul public.

Spre deosebire de unii vecini ai săi (Ucraina şi Republica Moldova), România nu este un stat eșuat, dar are instituții prea fragile, ima­ture și respectul față de lege este scăzut. Această stare se vede în venituri fis­cale extrem de mici (evaziunea și evi­tarea plăților sunt practicate deopotrivă de companii autohtone și străine), în efi­ci­ența scăzută a utilizării banului public, în abuzuri de poziție dominantă pe piețe (uti­lități publice, lanțuri de mari magazine, in­dustria farmaceutică etc.), în ne­în­cre­de­rea în instituții publice, în atitudinea că „merge oricum“ etc. Practicile rele dor mai mult într-o societate neașezată, în ca­re statul de drept este slab, în care aș­tep­tările sunt mari după ce milioane de ce­tă­țeni sunt mult mai bine informați datorită Internetului și au ajuns să cunoască Eu­ropa pe viu, cu bune și rele. Un ministru din guvernul actual afirma că anii de creș­tere economică nu se simt în viața oa­me­ni­lor. Este probabil o exagerare, fiindcă sunt și lucruri bune ce se întâmplăa în eco­nomie, în societate. Dar când vezi dru­muri lăsate de izbeliște, comunități fără canalizare și apă curentă, lucrări publice ce se strică la scurt timp după inaugurare, înțelegi sensul acelei declarații; ea te duce cu gândul la expresia „forme fără fond“. Și aceasta se întâmplă în vremuri com­pli­cate, într-o Uniune confruntată cu mari pro­vocări, când trebuie să strângem rân­du­rile, să construim robustețe - inclusiv prin consolidarea capitalului autohton, ca­pacitate de a rezista la șocuri, la ame­nin­țări neconvenționale. Că formele fără fond reprezintă o boală seculară în această par­te a Europei nu este un argument pe­remptoriu.

Fărădelegi, practici rele, corupție există peste tot în lume. Limitarea lor depinde de aparatul imunitar al unei societăți, de instituții și spiritul civic. Între instituții se numără partide politice, organizații in­fluente, de care depind mecanisme de se­lecție ce trebuie să promoveze com­pe­tența, respect pentru legi și interesul pu­blic. Am fi naivi să vedem partidele po­li­tice drept arhetipuri ideale; ele sunt agre­gări de interese, uneori departe de ideo­lo­giile proclamate. Și totuşi, manifestarea pu­blică a intereselor, mai mult sau mai puțin oneste, face diferența între bine și rău. Pădure fără uscături nu exisă, dar ea are viitor dacă mulți arbori au rădăcini să­nătoase. Fără instituții puternice și elite responsabile, încrederea cetățenilor în democrație dă înapoi. Când se depășește un prag critic, nu puțini pot cere alte for­me de guvernare, mai puțin democratice sau chiar nondemocratice.

Europa democratică trece prin cel mai di­fi­cil moment al istoriei sale și este nevoie de solidaritate și responsabilitate, de re­for­me. Responsabilitatea implică ce face fie­care stat membru al UE, ce fac cetățenii săi, elitele sale, acasă – inclusiv în ce pri­veşte combaterea practicilor rele. //

Note

1. Hyman Minsky - Stabilizing an unstable economy, New York, McGraw-Hill, 1986, este referința de bază.

2. Francis Fukuyama - The Origins of Political Order, London, Profile Books, 2011, p. 9.

3. Vezi D. Dăianu, Societatea deschisă și războaiele, HotNews, 29 ianuarie 2015, și Europa în impas, Polirom, 2015.