Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Furtul intelectual, privilegiu al noii clase
2016-01-05
2

Creaţia cultural-ştiinţifică nu este un produs ca oricare altul al activităţii societăţii; ea conţine şi transmite esenţa opţiunii sau opţiunilor acesteia în căutarea adevărului şi a variatelor sale întruchipări. Furtul de idei în acest domeniu al creaţiei se repercutează negativ asupra spiritului şi credibilităţii întregii societăţi care îl mai tolerează încă.

 

Regimul totalitar comunist a produs pro­gramatic o pătură privilegiată cu acces la avantajele de tot felul oferite de mo­no­polul instituit de partidul la putere asupra economiei ţării şi de controlul său total asupra societăţii. Factorii de conducere ai partidului unic şi ai organelor sale de con­trol şi execuţie se împărtăşeau din avan­tajele multiple inaccesibile muritorilor de rând – locuinţe, în mare măsură acaparate prin politica de rapt denumită na­ţio­na­lizare, bunuri de consum distribuite în magazine speciale, călătorii în străinătate şi altele –, toate în condiţiile cele mai fa­vorabile. Pe deasupra, activiştii de odi­nioară se bucurau de impunitate dacă în­călcau legea, într-un sistem politic în care justiţia era „un instrument al luptei de cla­să“. Decădeau din acest statut de pri­vi­legiu doar cei pe care îi lovea dizgraţia celor mai puternici decât ei. Sistemul însă s-a menţinut intact până la răsturnarea din decembrie 1989.

 

Revoluţie în sensul cel mai li­mi­tat – întrucât a înlocuit grupul de putere totalitar prin altul declarativ democratic, dar decis să păstreze în mâini fidele pâr­ghiile principale ale puterii economice şi politice, precum şi să ţină la distanţă de acestea forţele autentic democratice, care se străduiau să renască din cenuşa de­ce­niilor de teroare criminală –, răsturnarea din decembrie 1989 a asigurat, de fapt, con­tinuitatea funcţională a sistemului, înlocuit, în unele cazuri, chiar cu acelaşi personal. Cel mai strident semnal al con­ti­nuităţii l-a oferit impunitatea de care s-au simţit acoperiţi beneficiarii marilor trans­feruri de avuţie şi ai afacerilor ilegale până în anii cei mai recenţi, deşi a început să se facă simţită mâna reparatoare a justiţiei care, sub diverse imbolduri interne şi mai ales externe, a manifestat tendinţa de a-şi redobândi independenţa şi de a-şi re­cu­pera astfel funcţia autentică. Într-atât de puternică şi persistentă s-a dovedit tra­di­ţia impunităţii pentru cei ocrotiţi de struc­turile de putere în trecerea de la co­mu­nism la postcomunism, încât nici măcar sem­nalele clare furnizate de organele de supraveghere şi de aplicare a principiilor de drept nu i-au putut convinge să re­nun­ţe la metodele frauduloase sau măcar să le sporească vigilenţa în desfăşurarea afa­ce­ri­lor lor. Proporţiile imense ale fraudei în lu­mea afacerilor materiale în societatea ro­mâ­nească a ultimului sfert de secol aş­teap­tă încă să fie dezvăluite în toată amploarea lor.

 

Ceea ce a adus nou sfertul de se­col amintit este dimensiunea ja­fului comis în sfera valorilor cul­turale – învăţământ şi cercetare academică –, cu incalculabile efecte negative asupra ansamblului vieţii so­ciale. Într-adevăr, creaţia cultural-ştiin­ţifică nu este un produs ca oricare altul al ac­tivităţii societăţii; ea conţine şi trans­mite esenţa opţiunii sau opţiunilor aces­te­ia în căutarea adevărului şi a variatelor sa­le întruchipări. Furtul de idei în acest d­o­me­niu al creaţiei se repercutează negativ asu­pra spiritului şi credibilităţii întregii so­cietăţi care îl mai tolerează încă. Cu atât mai surprinzătoare şi îngrijorătoare este, aşa­dar, toleranţa manifestată de factorii de decizie din sfera culturală faţă de pro­li­ferarea furtului intelectual în mediul uni­ver­sitar-academic. Devenit din excepţie fapt curent, fenomenul, care subminează temelia spiritului public, a fost în sfârşit sesizat şi denunţat public în ultimele săp­tămâni; dar o analiză temeinică şi mă­su­rile corespunzătoare eradicării sale rămân încă de domeniul viitorului.

 

Spre deosebire de precursorii lor din vremea totalitarismului, mai puţin interesaţi de a obţine ti­tluri academice (cu o excepţie celebră prin enormitatea ca­zu­lui), poate şi pentru că poziţia socială cea mai avantajoasă era dobândită prin as­cen­siunea în partidul totalitar, şi nu prin me­rite intelectuale, noua clasă din zilele noas­tre râvneşte cu ardoare la dobândirea titlului de doctor în diverse domenii ale cercetării şi, mai surprinzător încă, îl obţine cu mare uşurinţă. Tendinţa este, de o parte, cea a aspiranţilor la consacrare prin titluri ştiinţifice, urmare a schimbării de mentalitate, a locului mult mai în­semnat acordat calificării profesionale în domeniul intelectului, într-o societate în curs de integrare în Europa, iar de altă parte, cea a titularilor de funcţii uni­ver­si­tare şi academice, care au ştiut să trans­forme această cursă spre legitimare prin titluri într-un excelent prilej de a-şi spori considerabil veniturile, desigur, pe seama onestităţii întregului proces de promovare socială în sfera culturală şi politică, cu efect deplorabil asupra spiritului public şi a credibilităţii societăţii noastre. Sem­ni­ficativă în gradul cel mai înalt în această privinţă este constatarea că titlul de doc­tor însoţeşte în ultimul timp unele dintre cele mai însemnate poziţii din ierarhia po­litică a ţării – secretari de stat, miniştri şi chiar un prim-ministru, pentru a nu co­borî la treptele inferioare ale scării po­li­tico-administrative, unde fenomenul este frecvent – şi că această distincţie a fost ob­ţinută prin plagiat, adică furt intelectual. Lipsa de reacţie din partea guvernelor ca­re s-au succedat în fruntea ţării timp de mai bine de un sfert de secol – de fapt, o co­nivenţă tacită – a conferit impunitate acestei fraude de întinse proporţii, cu re­percusiuni profund negative şi cu ten­din­ţă constantă de extindere. Noua clasă, de­rivată din cea veche, dar hotărâtă să-şi apere poziţia în noile condiţii ale înaintării spre Răsărit a lumii civilizate, a adăugat, aşadar, încă un privilegiu la cele moş­te­nite de la regimul anterior.

 

Actualul guvern, animat, se pa­re, de o nouă concepţie şi etică politică, tinde – deocamdată în stadiu declarativ – să extirpe această cangrenă a societăţii ro­mâneşti din zilele noastre. O declaraţie re­centă a domnului Adrian Curaj, ministrul Educaţiei, propune preluarea verificării ac­tivităţii şcolilor doctorale de către uni­ver­sităţi şi de către Academia Română (Ro­mânia liberă, 14 decembrie 2015). Pro­pu­nerea se înscrie într-o logică normală, dar nu ţine seama de faptul că nici măcar instituţiile recomandate de domnia sa pen­tru funcţia de paznici ai onestităţii pro­fesionale nu au fost ocolite de viciul care a bântuit şi încă mai bântuie în tot spaţiul universitar-academic al culturii româ­neşti. Restaurarea credibilităţii activităţii noas­tre ştiinţifice – doctoratele, neîn­do­iel­nic, dar nu numai ele – presupune, fi­reş­te, antrenarea instituţiilor universitare şi academice în realizarea acestui imperativ al culturii şi al vieţii publice româneşti. Dar eficacitatea soluţiei propuse de dom­nul Adrian Curaj, ministru al Educaţiei, pre­supune o operaţie preliminară delicată, dar stringentă: desolidarizarea instituţiilor recomandate să exercite controlul asupra lucrărilor ştiinţifice – certificarea ori­gi­na­li­tăţii lor şi denunţarea eventualelor cazuri de fraudă ştiinţifică – de balastul negativ din propria ogradă – doctorate, cursuri, tratate. Toleranţa manifestată faţă de frau­da intelectuală în ultimul sfert de secol în înseşi instituţiile universitare şi academice vizate – uneori această toleranţă a fost de fapt produsul conivenţei între conducerea instituţiilor în cadrul cărora au fost ela­bo­rate şi publicate aceste lucrări şi cei cul­pabili de furt intelectual – face in­dis­pen­sa­bilă lepădarea oficială de acest grav viciu al vieţii noastre intelectuale, garanţie a dem­nităţii recâştigate.

 

Aşadar, pentru ca instituţiile propuse de dom­nul ministru al Educaţiei pentru func­ţia verificării originalităţii lucrărilor ştiin­ţi­fice – universităţi, Academia Română şi ce­lelalte academii – să fie apte de a în­de­plini credibil această misiune de onoare, se impune din partea lor un efort de au­to­epurare de balastul fraudei literare, de de­so­lidarizare de operele neoneste realizate în cadrul lor, cu conivenţa sau îngăduinţa propriilor conduceri. Abia atunci vor do­bân­di autoritatea morală pentru a răs­pun­de înaltei misiuni cu care vor fi creditate, iar noua clasă va fi lipsită de unul dintre privilegiile dobândite în perioada post­re­voluţionară.

TAGS : Serban Papacostea Adrian Curaj Academia Română Guvern
Recomandari
Comentarii
Mircea Ordean 2016-01-06
„Furtul intelectual, privilegiu al noii clase...”
.
MĂ AFLU ULTIMA GĂINĂ academică, dar de ce simt că și plagiatul ăla nu se face oricum?

Adică sînt copiate bucăți de text din principii plictisitoare / 'de lemn' (bașca ideea că nici dracul n-ar lectura tărășeniile insipide de acolo!).
.

Ce vremuri, cînd se plagia din Paustovski!
.
O fi plagiat careva, prin provincie, după Nicolae Manolescu ori George Călinescu?
Ziceți că nu, căci se prindeau ăilalți repede...

Eu cred, totuși, că la mijloc se află diferență de structură, de... sistem - vorba ălora de la Colectiv!
Liviu Giosan 2016-01-05
Domnule Papacostea - jos palaria! Academia Romana ramane o pata rusinoasa pe obrazul natiunii la peste 25 de ani de la caderea formala a comunismului. Dar la toti le e frica de Academie. Chiar si membrilor care merita le e frica sa-si indrepte sira spinarii pentru a nu pierde din privilegii. O natie de curajosi!
Total 2 comments.
3069
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22