Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Teoria întregului: economia, politica și istoria
Bogdan C. Enache - - - -
2016-01-19
Cultura
0

Apariția în limba română a unui volum precum De ce eșuează națiunile? poate contribui, pe lângă interesul intrinsec al lucrării, și la o necesară schimbare de percepție asupra cărţii de economie.

 

Cartea de economie nu are o tradiție edi­to­rială în România. Cu rare excepții, atunci când diverse edituri, fie generaliste, fie mai specializate, publică volume de economie, în realitate este vorba mai de­grabă de culegeri di­dac­ti­ce sau de cărți din dis­ci­pli­ne economice auxiliare, pre­cum contabilitate, ma­na­ge­ment și marketing, la care se adaugă o întreagă gamă de lucrări autobiografice sau motivaționale scrise de di­verși „guru“ într-ale suc­ce­sului în afaceri și per­so­na­li­tăți antreprenoriale ale mo­mentului. De fapt, întreaga disciplină su­feră în România – la fel ca multe alte știin­țe sociale, dar poate în mai mare mă­sură – de o lungă istorie, marcată, mai în­tâi, de o anu­mită imaturitate și precaritate insti­tu­țională în perioada cheie în plan in­ter­na­țio­nal de coagulare, omologare și con­solidare academică; iar, mai apoi, de mari de­for­mări politice și uzuri ideologice, care fac ca știința economică să fie per­ce­pută chiar și astăzi, inclusiv de publicul cul­tivat, ca un obiect de studiu obscur, ne­interesant, ultra­teh­nicist, chiar venal și – în mod paradoxal – mai degrabă irelevant pentru înțelegerea societății, pline totuși de dezbateri cu ca­rac­ter economic, în care trăim. În aceste con­diții, apariția în limba ro­mână a unei cărți precum De ce eșue­a­ză națiunile? – având ca autori un eco­no­mist en titre, Da­ron Acemoğlu, și un po­li­tist en titre, James L. Robinson – poate con­tribui, pe lângă in­teresul intrinsec al lucrării, și la o necesară schimbare de percepție.

 

Deși cât se poate de mainstream, cartea celor doi autori ame­ri­cani ilustrează un curent relativ nou și interdisciplinar în știința economică contemporană, in­ti­tulat economie instituțională, care a apărut în parte din mai vechile subdiscipline uni­versitare istorie economică și economie com­parată și care a obținut consacrarea în­ce­pând cu anii 1980, influențând în mod de­osebit subdisciplina economia dez­vol­tă­rii, preocupată de studiul economiilor din ță­rile sărace și foste coloniale ale „lumii a treia“, dar și studiile de tranzitologie pri­vind fostele țări comuniste din „lumea a do­ua“ către economia de piață. Extrem de ver­satilă și de polimorfă, economia insti­tu­țio­nală se caracterizează, în esență, prin îmbinarea, aprofundarea și valorificarea sis­tematică a trei filoane de gândire din in­te­riorul științei economice: 1) o serie de idei recuperate din opera economiștilor clasici privind rolul proprietății private, al di­s­per­sării puterii politice și al concurenței în ge­nerarea prosperității; 2) teoria marginalistă neoclasică a prețurilor, care permite mo­de­larea comportamentului uman pe baza ipo­te­zei actorului rațional, transformând într-un fel economial dintr-o disciplină de studiu a prosperității materiale într-o metodologie http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-enache.jpggenerală a studiului societății prin aplicarea creativă a acesteia la o serie întreagă de si­tuații și condiții; 3) teoria jocurilor sau teo­ria interacțiunii strategice a actorilor ra­țio­nali, care extinde încă și mai mult aria de aplicare a ipotezei homo economicus for­ma­lizată de economiștii neoclasici și mă­reș­te capacitatea de modelare matematică a acesteia, chiar și la situații în care noțiunea obișnuită de preț de la care plecase teoria marginalistă este inexistentă. Acest tri­plu corpus teoretic de gân­di­re economică – clasic, neo­clasic și teoria jocurilor – este utilizat sintetic în ca­drul curentului economie instituțională (și al sub­cu­ren­telor sale!) pentru a ana­liza o varietate de probleme și tematici rezervate în­de­obște celorlalte științe sociale – sociologie, an­tropologie, științe politice, istorie, chiar drept –, de unde și reputația, când apo­lo­ge­ti­că, când disprețuitoare, de imperialism me­todologic, pe care și-a câștigat-o eco­no­mia în deceniile din urmă, în raport cu alte discipline sociale, nu tocmai lipsite de am­biții imperiale proprii.

 

Cartea lui Daron Acemoğlu și Ja­mes L. Robinson se vrea un sum­mum al economiei ins­ti­tu­ționale așa cum este aceasta predată azi, cu precădere în SUA, și se pre­zintă sub forma unei istorii a umanității din neolitic și până în prezent, în care ca­pitolele despre economia sovietică al­ter­nea­ză cu cele despre economia postcolonială a Republicii Democratice Congo; cele despre revoluția industrială în Anglia cu cele des­pre civilizația mayașă din Mesoamerica; în sfârșit, cele despre civilizațiile neolitice ale Orientului Apropiat cu cele despre Franța mo­narhiei absolute ș.a.m.d. Este o carte des­tinată publicului larg interesat de eco­no­mie - neofiți și experți deopotrivă -, care se citește ușor, fiind lipsită de șiruri infi­ni­tezimale de ecuații cu derivate și integrale, mulți exponenți de putere și linii de raport care ilustrează de regulă lucrările eco­no­miș­tilor, ba este chiar lipsită de grafice și ta­be­le informative, singurele reprezentări crip­ti­ce fiind o serie de hărți, dar ea este ba­za­tă pe cercetări teoretice, empirice și is­to­ri­ce amănunțite în domeniu. Deși niciun ca­pi­tol, luat în parte, nu va reuși probabil să mulțumească istoricul ori antropologul spe­cialist, mai ales când se anunță declinul Veneției încă de la sfârșitul secolului XIII, de exemplu, cititorul se va lăsa convins la sfârșitul lecturii de ideea – fără doar și poa­te justă în bună măsură, chiar patentă une­ori – că „instituțiile și istoria contează“, ca să calchiem sloganul acestui curent de gândire economică, mai mult decât di­fe­ren­țele etno-religioase și geografia în ce pri­veș­te bunăstarea unei națiuni. Bineînțeles, ins­tituțiile însemnând aici mai puțin o anu­mi­tă organizare juridică sau culturală, din mo­ment ce există oficial un președinte și o pri­mărie cu caracteristici similare atât în No­ga­les, Arizona, cât și peste Rio Grande, în No­gales, Sonora, cât un model logico-eco­no­mic de organizare socială.

 

Câteva „fapte stilizate“, ca să utilizăm jar­gonul frecvent al economistului ins­ti­tu­țio­nal pentru niște măsurători statistice, ob­ser­vații sau inferențe empirice, de mai mi­că și de mai mare anvergură, alcătuiesc co­loa­na vertebrală a cărții și esența narațiunii sale despre importanța instituțiilor în crea­rea sau distrugerea prosperității unei na­ți­uni. Estul și Vestul Europei se aflau, de pil­dă, la niveluri similare de prosperitate la sfârșitul Evului Mediu, ba primul era poate chiar mai prosper, însă Marea Ciumă din se­colul al XIV-lea – un moment sau o pe­ri­oadă critică ori crucială, conform ter­mi­nologiei dezvoltate de economiștii inst­i­tuționali – produce un număr mai mare de victime în rândul populației din partea oc­cidentală a continentului, forțând o rea­me­najare a raporturilor dintre grupurile de pu­tere din societate, care are drept con­se­cință pe termen lung emanciparea țără­ni­mii de relațiile stringente de vasalitate. Aceas­tă mică diferență inițială – altă sin­tag­mă cu o mare valoare terminologică în aceas­tă literatură – a avut un efect cu­mu­la­tiv în timp, astfel că, la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, societățile din Occidentul Europei ajung să fie mult mai prospere decât cele din Ori­entul Europei, ba acestea din urmă suferă chiar un regres instituțional, odată cu creș­te­rea puterii senioriale și sporirea aservirii țărănimii, fenomen cunoscut de istorici sub numele de „a doua robie“. Un proces si­milar de mici diferențe inițiale vizând concentrarea puterii la nivelul instituțiilor politice, de asemenea apărute într-o pe­ri­oa­dă sau conjunctură critică, va duce, spre sfâr­șitul secolului al XVI-lea în cazul mo­nar­hiilor centralizate atlantice, la tra­iec­to­rii foarte diferite de dezvoltare între Spa­nia, Franța și Anglia, cea din urmă fiind sin­gura țară care va deveni în secolul al XVIII-lea patria „revoluției industriale“ toc­mai datorită superiorității sale inst­i­tu­țio­nale. În sfârșit, o divergență a traiectoriilor de dezvoltare are loc, curând după colo­ni­za­re, și în achizițiile teritoriale europene din America, bogatele posesiuni spaniole ca­racterizându-se prin instalarea unor ins­tit­uții economice extractive care prezintă o dependență de cale, în raport cu in­s­ti­tuțiile aztece și incașe anterioare, în timp ce mai săracele posesiuni engleze se ca­rac­terizează prin consolidarea rapidă a unor instituții economice inclusive.

 

Instituțiile, în sensul dat de economiști,  sunt un set de reguli – formale sau in­formale, explicite sau implicite, co­di­fi­cate sau necodificate – care constrâng și modulează comportamentul eco­no­mic rațional al indivizilor umani dintr-un anumit ansamblu social, care poate fi o fa­milie, un sat, o regiune sau, în sfârșit, o uni­tate politică de mari dimensiuni, pre­cum o națiune. Caracteristicile cultural-etnografice sau politico-juridice ale unui set sau altul de instituții nu prezintă real­mente un mare interes pentru economiști, decât în măsura în care ele pot clarifica acest set subiacent de reguli abstracte re­le­vante pentru a evalua eficiența lor eco­no­mi­că, definită conform axiomelor neo­cla­si­ce ale bunăstării. Cu alte cuvinte, o ins­ti­tu­ție, în analiza economică, nu înseamnă alt­ceva decât o formulă alocativă – atât sta­ti­că, cât și dinamică – a surplusului eco­no­mic dintr-o comunitate, una mai elaborată ana­li­tic, desigur, dar nu foarte diferită con­cep­tual de cea obținută într-un model mi­cro­eco­nomic tradițional, marshallian sau wal­ras­sian. Cum ipoteza comportamentului eco­nomic maximizator e aplicată si­me­tric atât spațiului politic, cât și celui eco­no­mic pro­priu-zis, cel mai de jos prag al efi­cienței ins­tituționale presupune ieșirea din starea nesigură de anarhie a unei co­mu­ni­tăți uma­ne și centralizarea „banditismului“ la nivel politic, în timp ce instituțiile cele mai efi­ci­en­te sunt cele care distribuie cât mai larg pu­terea politică între grupurile de interese din­tr-o societate (prevenind abu­zul asupra pro­prietății indivizilor și con­cen­tra­rea ex­tra­gerii de rente neproductive) și care faci­li­tează în același timp, în cea mai mare mă­sură, activitatea antreprenorială (per­mi­țând schimbul liber, prețuri de pia­ță, inovația și acumularea de capital). Com­bi­nația aceasta fericită – și foarte en­gl­e­zeas­că! – între plu­ra­­lism la nivel politic și ca­pi­ta­lism la nivel eco­nomic e generată de o analiză di­na­mică sau, pe termen lung, a efi­cienței ins­ti­tu­țio­nale, căci, pe termen scurt, o com­bi­na­ție în­tre autoritarism politic și capitalism se poa­te dovedi în anumite con­diții relativ mai efi­cientă, deși nu durabilă (cam aceas­ta e, de altfel, și explicația ins­ti­tu­țio­na­listă ofe­ri­tă pentru cazul ex­trem al eșecului eco­no­mii­lor planificate comuniste). În sfâr­șit, is­toria nu intervine realmente ca ex­pli­ca­ție în procesul de creație ins­ti­tu­țio­nală pre­zen­tat de Acemoğlu și Robinson de­cât sub for­ma conjuncturilor critice non­de­terministe, care trasează traiectorii diferite de dez­vol­ta­re pentru niște seturi in­s­ti­tu­țio­nale, totuși, în bună măsură exogene sau pre­definite.

 

O notă de traductologie în chip de con­clu­zie: așa cum au observat deja și lingviști au­tohtoni precum Teodora Ghivirigă, ter­mi­no­­logia economică românească se ca­rac­te­ri­zează printr-o mare instabilitate, în parte ca urmare a împrumuturilor și calcurilor succesive sau simultane făcute prin con­tactul cu alte spații culturale care au avut loc de-a lungul timpului, în parte din cau­za perioadelor de îngheț ori stagnare in­te­lec­tuală internă și a uzului impropriu al ter­menilor. Din acest motiv, cuvântul „sti­mu­lent“ este o alegere neinspirată pentru tra­du­cerea în limba română a englezescului „in­centive“, care descrie un fenomen mi­cro­economic, deoarece se creează o con­fu­zie cu termenul „stimulus“, care descrie un fenomen macroeconomic (ba chiar o triplă confuzie, dacă ținem cont de faptul că politicianul și chiar economistul român s-a obișnuit să desemneze prin cuvântul „sti­mulent“ subvenția sa preferată!), tra­du­ce­rea echivalentă mult mai corectă fiind în acest caz vocabula „incitativ“.

TAGS : Bogdan C. Enache James A. Robinson Originile puterii
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
3369
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22