Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


O carte origami
Tania Radu - - - -
2016-02-09
Cultura
0

Lectura lui Victor Ieronim Stoichiță asupra lumii în care a crescut e un „auto-RMN“ pasionant și grațios. Savantul dozaj de frumusețe și adevăr te îndeamnă să citești Despărțirea de București după „metoda“ vreuneia dintre cărțile de istoria artei ale autorului.

 

„Iată-i. Sunt toți aici.“ Un început mag­nific pentru un volum de memorii, numai că Despărțirea de București, colecția de amintiri din copilărie și ado­lescență ale lui Victor Ieronim Stoichiță, e de­par­te de a fi doar atât. Frazele se înlănțuie unse, descriu scene „în alb-ne­gru“, po­vestesc întâmplări, mi­gă­lesc portrete sau doar schi­țează profiluri - pă­rinți, bu­nici, străbunici, unchi, mă­tuși, frați, pro­fesori, prie­teni. Nu se știe cum, ra­mu­rile acestei des­pletiri de digresiuni fer­me­cătoare se așază la un moment dat cu­minți în perfectă cronologie.

 

Ce e cu totul aparte în carte sunt pliurile textului, în care stau ascunse mult mai multe „lumi“. Ajungi, sau poate nu, la ele. Cu siguranță nu la toate. Avem în față un origami, deo­po­trivă sofisticat și simplu, înzestrat cu atri­butul tradițional al obiectului: descarcă incredibile fațete ale emoției în creierul celui care îl ma­ne­vrează (în cazul nostru, cititorul). Alt­minteri, Victor Ieronim Stoi­chiță poartă și de această dată obișnuitul lui „costum“ de savant discret, sobru, re­zervat și emană ace­eași intensă ame­ni­tate a erudiției. Cal­mul ușor inhibant al idei­lor, mereu clare la el, răcește exact cât tre­buie, fără să evacueze nostalgiile. A ad­mi­nistra în acest fel, cu instrumentele parcă materiale ale inteligenței, materia vie a amintirii devine un spectacol rar, de ne­uitat.

 

„Iată-i. Sunt toți aici.“ Lectură personală a lumii noastre, lumea din care vine Vic­tor Ieronim Stoichiță își caută centrul, axul pivotant care a făcut-o să nu se îm­prăștie. Ce e cu acest centru și cu rostul lui aflăm mai bine dintr-o mărturisire a autorului, făcută într-un interviu din fe­bruarie 2007, semnat de Marius Vasileanu în Adevărul. Întâlnirea cu Constantin Noi­ca și grupul de la Păltiniș:

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carwte-tania-radu.jpg

Noica era un filozof pur, pentru el gân­dul, filozofia logosului erau totul. Ra­por­ta totul la logos, ceea ce era bine pentru un filozof. Ca atare, nu-l interesa foarte mult istoria artei, o considera ca un fel de lux, ca un fel de desfătare a sim­țu­ri­lor, întruparea ideilor hegeliene, even­tu­al, dar nu mai mult. (...) Ce-am învățat de la Noica a fost apropierea de cultura te­meinică. El ne făcuse acel celebru pro­gram de lecturi de 5 ani, prin care am trecut. A mai existat încă ceva din punct de vedere foarte personal și, într-un fel, îi mulțumesc pentru aprecierea de atunci... Nu-l interesa foarte mult ceea ce fac, dar îl interesa - și-n discuțiile noas­tre asta apărea foarte des - cum fac. Lucrul acesta m-a ajutat enorm. (...) La nivelul științelor umane este un lucru absolut fundamental. (...) acest lo­go­cen­trism al lui Noica m-a ajutat în momente de cumpănă. Și în țară, și după ce am plecat, m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă meseria pe care am ales-o, dacă con­tea­ză sau nu contează istoria artei. Am ajuns în Occident într-un moment fericit în care, din cauza viziunilor decon­struc­tiviste, tot sistemul logocentric se zdrun­cina. Și atunci, dintr-o dată, am simțit și mi-am dat seama că n-ar fi deloc bine să abandonez ceea ce de fapt acu­mu­la­sem. (...) Era interesul față de marea tra­diție a gândirii conceptuale și de fapt ceea ce am făcut, am fă­cut pe această linie, să­pând în jurul ima­ginii ca un potențial cen­tru de sem­ni­ficație. Asta e ceea ce fac și în con­ti­nuare“.

 

Așadar, cuvânt sau ima­gi­ne, logocentrism și/sau „ocu­locentrism“, cum spu­ne într-una dintre căr­țile de istoria artei. Des­păr­ți­rea de București de­vine ast­fel cea mai acce­sibilă din­tre demonstrațiile lui Stoi­chiță că nu e nevoie de alegere, dar distincția e necesară. Îm­bo­gățește.

 

Primul capitol al cărții re­pro­duce textul publicat în vo­lu­mul co­lec­tiv Casele vieților noastre (Hu­manitas, 2014). Posibil să fi fost chiar ca­ta­lizatorul acestor amin­tiri. Fapt e că aici apa­re și cuvântul-cheie origami ‒ figură a misterioasei facultăți de dilatare a apar­ta­mentului familiei Stoi­chiță, în care ajun­seseră să locuiască în mod constant vreo ze­ce suflete, iar, tran­zi­toriu, câte era ne­voie. Delimitarea spa­țiu­lui vital al celor trei generații și respectiv a celor două, apoi, trei familii înrudite decurge după reguli elaborate. Un mix de modele de edu­cație, sudate printr-un unic consens, și anume că familia e totul, mai ales în vremuri de restriște, provoacă din când în când scurtcircuite și crize acu­te de spirit cri­tic (un amuzant război îi opu­ne pe adep­ții cafelei vieneze celor ai cafelei tur­cești). Dar exact în frecușul acesta se fa­so­nează personalitatea co­pi­lului Victor.

 

De altfel, „conflictul“ generațiilor e aici ma­terie bogată de proză.

 

Bunica din partea mamei venea în fiecare toamnă de la Cluj să-și ajute fiica la pre­pa­rarea conservelor. Medic stomatolog la via­ța ei, cerceta încă de la ușă starea den­tară a celor trei, apoi patru copii din casă și no­tifica sobru că sunt prea gălăgioși. Era deci respectată, nu neapărat sim­pa­ti­zată. Bu­ni­ca paternă, Agripina, încarna și ea alt tip de autoritate restrictivă. Gătea pentru în­treaga familie, dar nu fără morgă aris­to­cra­tică. Dulciurile nu făceau ni­ci­o­dată obi­ectul unei a doua invitații, ci po­poseau gos­podărește în bufet, sub cheie. În­tre fa­zele de producție ale supei cu gă­luște, dă­dea lecții de germană și pian (com­binate!) odraslelor micii no­men­cla­turi comuniste. Ea, bunica Agripina, ajun­ge și cauza pri­mei rebeliuni a lui Victor, care fuge la șap­te ani după o șatră colorată de țigani, du­pă scripca fermecată la care cânta un țânc de vârsta lui. De vină erau prea insis­ten­tele exerciții de germană și de scriere în alfabet gotic. Lecția blândă a mamei (ți­gănușul exersase și el ore lungi ca să poată cânta acum fericit) se va în­tâlni peste ani cu a filozofului de la Păl­ti­niș.

 

Sunt zeci de personaje în amin­tirile bucureștene ale lui Victor Ieronim Stoichiță. Două sunt în­să puse în ramă aparte. E mai în­tâi adorabila mătușă Margot ‒ cu­rajoasă, șarmantă, aventuroasă cu măsură, traversând Europa de la Notre-Dame de Sion din Tecuci până în atelierul lui Brân­cuși și în saloanele aristocrației franco-ro­mâne de la Paris, iar de acolo, din păcate, înapoi, spre o garsonieră confort III din Bu­curești. Escală pitorească în viața de prinț scăpătat a lui Lionel Negrescu, fostul proprietar al actualului Muzeu Antipa.

 

Ceva mai sus e așezat portretul bunicului pa­tern, medic și reputat universitar clu­jean, violonist amator extrem de înzestrat și scriitor de romane sub pseudonim. L-a cu­noscut prea târziu, murise deja când ne­potul adolescent a vrut să știe cum a fost cu adevărat închisoarea politică a buni­cu­lui. Află în chip extravagant – și sunt câ­te­va pagini superbe (singurele cu un gră­un­te de patetism) despre lecțiile de engleză ale profesorului Florin Cortez, coleg de ce­lulă cu doctorul Costa. Victor trebuia să pu­nă întrebările în limba lui Shakespeare, iar profesorul îi povestea în aceeași limbă două strălucite conferințe ținute de doctor în celulă, plus interpretarea fără greș, de­sigur a capella, a celui mai dificil capriciu de Paganini.

 

E multă libertate în aventurile deștepte ale fraților Stoichiță (verișoara Clarisa ră­mâ­ne mai deoparte, închisă în oarece fu­muri princiare). De mici au dreptul să di­sece pe cont propriu problemele familiei. Cresc în cadrilul atitudinilor „liber im­puse“, inevitabile în traiul la comun. Pe cât posibil, sunt atenți la rețeaua de infra­roșii a interdicțiilor, dar cârcotesc cot la cot cu adulții, judecă, își spun părerea, în­gă­duie și iartă. Cum nouă ani au fost nu­mai ei doi, majoritatea aventurilor îi pri­vesc exclusiv pe Victor și pe fratele său Adri­an (cu doi ani mai mare). La patru și, respectiv, șase ani, în ziua arestării bu­ni­cu­lui, se ascund în cușca dulăului Lupu, ca­re înțelege de îndată să le mascheze pre­zența. Mai târziu, când Cristinel, sora mai mică, ajunge la vârsta întrebărilor, frații își exersează ingenios superioritatea: me­zi­na află că avem cu toții mâna stângă și mâ­na dreaptă, ochiul stâng și ochiul drept, dar că urechile ar fi o excepție: urechea stân­gă e de fapt urechea dreaptă, și in­vers. Se aleg, desigur, cu mustrări severe.

 

E multă toleranță însă în casa din Andrei Mu­reșanu. Mătușa Margot, din partea ma­mei, acceptă să împartă două săptămâni salteaua dublă așezată pe podea (în iarna cumplită a lui 1954) cu „plicticosul“ unchi Octav, comunist, burlac și ipohondru. Un me­moriu adresat de acesta ministrului Ins­trucțiunii Publice (cere catedra de lite­ra­tură română, nu curs de inițiere cu stu­denții din RPD Coreeană, plus un bec mai mare de 40 de wați în sala de clasă de la Pitar Moș, pe motiv de miopie severă) ba­te orice capitol din Costache Olăreanu. Tot el, marxistul care îl citea pe Aristotel în greaca veche, îi lasă moștenire ne­po­tu­lui un secrétaire Biedermeier, după ce îi strecurase și trei cărți esențiale, la ple­ca­rea tânărului ca bursier la Roma.

 

Oricând e nevoie, familia întinde automat pla­sa de susținere. La 13 ani, Victor în­țe­lege că i s-a terminat copilăria – e vara div­orțului dintre părinții săi, trezirea lui la responsabilitate față de o mamă ra­fi­nată, inteligentă, devotată și prea puțin fe­ricită. Țâfnosul Octav își ajută sora atunci când rămâne fără mijloace: dejunează zil­nic la ea bombănind, dar plătește „con­su­ma­ția“. Nenumăratele mătuși (reale sau asi­milate rangului) sunt vizitate sis­te­ma­tic. În această lume densă, congruentă, in­destructibilă, nu uiți de ceilalți. Centrul e fără doar și poate familia. O lecție și pen­tru azi.

 

Lectura lui Victor Ieronim Stoi­chiță asupra lumii în care a cres­cut e un „auto-RMN“ pasionant și grațios. Savantul dozaj de fru­musețe și adevăr te îndeamnă să citești Despărțirea de București după „me­toda“ vreuneia dintre cărțile de is­to­ria artei ale lui Victor Ieronim Stoichiță. De­loc la îndemână, dar fascinația ri­gu­roa­să a privirii hermeneutice a criticului de ar­tă e aici și „sapă“ clar în adâncimea ta­bloului de familie.

 

Noica ar fi, din nou, mulțumit de ucenicul lui.

TAGS : Tania Radu Victor Ieronim Stoichiță Despărțirea de București Editura Humanitas
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
2119
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22