Pe aceeași temă
Nu cea datorată vechii lumi părăsite, nici cele preluate în goana grăbitului carusel existențial. După cât se perindau experiențele, șansele de a se regăsi se micșorau. Succesiunea de eșecuri a potențat o inadecvare viscerală: Karl Rossmann supraviețuia doar printr-o consecventă renunțare la orice identitate. Statutul de imigrant se potrivea cu această provocare dialectică a renunțării și reconfigurării – Kafka însă amână ieșirea eroului din fluidul caustic al privării de sine. Adolescentul gonit de familie pentru o culpă de victimă nu va deveni niciodată american, cu toate bunele sale intenții și resursele de nobile sentimente.
Regizorul ceh Michal Dočekal, în adaptarea propusă la Teatrul Maghiar din Cluj, începe tocmai cu o hilară scenă de graniță. Panglica elastică de securitate, care a invadat mai nou imaginarul civilizațional al interdicțiilor – contrapunct soft al gardului de sârmă ghimpată –, a luat locul vechii porți cu rol despărțitor. Poartă pe care înainte ezitai s-o deschizi, speriat de cele pe care nu le puteai nicicum anticipa din cauza opacității sale. Acum, în schimb, nu înțelegi prea bine ce-i cu acest banal obstacol, atât de convențional și de inofensiv încât pare parte cel mult a unui joc. Aceasta-i noua inefabilă linie a identității, departe de vechiul tipar al metamorfozei inițiatice, căreia îi corespundea o succesiune de universuri cu proprie coerență. Agentul de securitate are uniformă, dar și o creastă punk – o contradicție menită să persifleze prestigiul identitar: trăsătura contestării e integrată în fizionomia autorității; pe paznic îl caracterizează detaliul unui capriciu – o frizură – sau funcția sa de agent al uniformizării? Expresia noului verdict – a trece sau a nu trece dincolo – e redată printr-o amuzantă (prin inversiune) reproducere vocală a unor bipuri. Acesta e noul mecanism al conformității: dialogul în care îți negociai identitatea, fie și fraudulos, a lăsat în bună măsură locul unui test-grilă standardizat. Trecerea graniței identitare e redusă la o schimbare vestimentară: tot prin procedee automatizate de fabrică primești haine noi, iar cele vechi sunt menite ghenei de gunoi. Omul e, de fapt, persona – o mască, care se poate schimba.
O opțiune scenografică din ce în ce mai tentantă e deschiderea perspectivei spre culise: proximitatea zidurilor, scărilor și nișelor acestora plasează spectatorul într-un orizont arhitectural mai puțin univoc, mai vădit nefinisat – tocmai bun, în acest caz, pentru a potența contradicția dintre exteriorul „cu aspect de cușcă metalică“ și intimitatea confortabilă, după cum caracterizase eroul lui Kafka locuirea americană. Orice posibilă vizuină devine, pe nesimțite, o cușcă pentru rătăcitorul Karl, ceea ce golește treptat de sens virtualitățile libertății. O astfel de perspectivă scenografică oferă și mai concrete oportunități expresive: gigantismul transatlanticului – arcă a mântuirii ori a damnării, nu a simplei schimbări de climat – și viscerele sale tehnice – țevile labirintului subteran ori fumul, de cazane încinse, corespunzător destabilizantelor indistincții. Un labirint recompus, de data aceasta, doar prin crâmpeiele supravegherii video – interiorizarea e, în fond, o reconstrucție din impresii disparate. Tot în această dinamică a inversiunii, latrina la vedere scoate intimitatea la dispoziția deriziunii străzii. Karl – Balázs Bodolai îi conferă o tușă de rezistentă vulnerabilitate – pierde treptat orice refugiu – sinele fiind relațional, identitatea dispare când legăturile sunt atât de radical compromise.
Inițial, explorarea noii lumi pare atât de la îndemână: din limuzină a rămas doar un volan, mașina parcă nu mai are propriul tipar de deplasare, care inevitabil îngrădește voința umană – parcă doar insuflă viteză pasagerului, altfel deplin liber în mișcările dorite. Vizita lui Karl la partenerul unchiului său va fi un multiplu eșec. Brutal aruncat, de la început, în arena seducției – o luptă mai puțin dezechilibrată, totuși, decât cea originară, care îl costase expedierea departe de casă –, încearcă să relanseze o improbabilă convergență nupțială: vălul potențialei mirese circumscrie, de fapt, un univers închis și instabil ca al crisalidei, chiar dacă vestimentația redusă la lenjerie lasă iluzia disponibilității și intimității. Clavieta, cu dublul său principiu de activare – instrument de suflat cu clape –, anunță o posibilă conlucrare. De fapt, a ritma suflul existențial al celuilalt, prin pretențiile hipnotice ale digitației, nu e decât un amăgitor simulacru al împreunării. Vizita în ansamblu e un eșec, Karl strecurându-se în culcușul simbolic al ospitalității – alături, un alt oaspete, nepoftit, are căști de autist –, unde pare un copil speriat căutând protecție în patul părinților – inspirat, oaspetele e interpretat, contrar textului, de o femeie.
Cei doi tovarăși, Robinson și Delamarche, sunt, în loc de un sprijin prin solidaritate, o ispită și o năpastă. Sunt fără scrupule: îl fură, îl păcălesc, îl compromit, îl înlănțuie – toți trei sunt deopotrivă imigranți, dar identica lor condiție e mai degrabă o povară pentru candoarea ultragiată a lui Karl. Cei doi reușesc să paraziteze profitabil noile conjuncturi, discreditând bunele intenții ale mai tânărului lor partener de rătăcire. O suspiciune suplimentară planează astfel asupra celui ce încearcă totul cu patosul vulnerabilității, tocmai fiindcă incapabil de a se delimita decisiv de tovărășia escrocilor. Karl plătește pentru oalele sparte de ceilalți ca pentru o responsabilitate comună, dar nu se bucură de privilegiile întovărășirii – aceasta devine, treptat, un laț.
Peregrinările îl vor plasa pe erou și în reprezentativa postură de liftier de hotel: uniforma unui serviciu ireproșabil – într-o lume a pretențiilor sporite; imobilismul statutar, de mecanism fără inițiativă, în numele unei funcționalități maximizate; politețea omului fără calități – inhibate în favoarea confortului celuilalt; disponibilitatea nelimitată, corespunzătoare unei depline imprevizibilități, pe măsura oricărui capriciu. În plus, cele două oportunități – up și down – încropesc o falsă dialectică: reversibilitatea nivelurilor provoacă un derutant vertij. Dar liftul, cu grilaj de epocă, e și o altă cușcă. Pedeapsa aplicată de paznic – unul dintre rolurile interpretate de Áron Dimény, o remarcabilă miniatură – rezumă o paradigmatică violență reziduală: transformă un benign spațiu cotidian într-o discretă cameră de tortură. Tocmai această halucinant de banală metamorfoză are un efect paralizant mai eficient decât aparatul coloniei penitenciare, care înscrie vina în carnea condamnatului. Decorul poate deveni brusc infernal, păstrându-și descurajanta aparență de familiaritate. Istoria noastră comunistă ne-a înspăimântat tocmai cu o astfel de instabilitate cotidiană a registrelor: orice vehicul al conjuncturii putea deveni o carceră existențială. Și orice paznic cu menirea securității putea nu doar descuraja intenții, ci și exaspera prin reținerea în anticamera proiectelor de viață.
Chiar și un bal poate deveni un calvar – să ne amintim de dansatorii maratoniști din Și caii se împușcă, nu-i așa? –, apăsător de relaxant. Libertatea e ambiguă, pare să ne tot sugereze Michal Dočekal, preluând în spectacol și scene judiciare din alte texte ale scriitorului. Învinuire, judecată, pedeapsă – îi urmăresc pretutindeni pe eroii kafkieni, dar în America orgolioasă pentru excelența libertății însăși dorința – fundament șubred al autenticității – se metamorfozează într-o plasă înrobitoare. Panglica elastică, care la început marca o graniță parcă inefabilă, acum devine un laț cu o amăgitoare flexibilitate. Acea identitate volatilă, care permitea o promițătoare mobilitate existențială, transformă o zglobie ocultare de sine în saltul în gol al spânzuratului. Facila renunțare la identitate se răzbună nu în numele unui trecut trădat, ci al unei cronice dezrădăcinări. Chestionarea temeiului a fost decisivă pentru Kafka. Un text telegrafic din placheta sa de debut aborda transcendental problema rădăcinilor. Copacii, priviți într-o iarnă înzăpezită, par stabili. Dar dacă pământul e ca și zăpada, volatil? Impresia de stabilitate ajunge, astfel, o șubredă iluzie. Însoțiți permanent de o asemenea determinantă glisare interioară, eroii săi continuă să înainteze – de aici și senzația de rătăcire, în pofida unei altfel surprinzătoare consecvențe.
Să fie însă vorba de o subminare prin exces? Vizita la cântăreața Brunelda – Áron Dimény în travesti – alături de aceiași tovarăși – Loránd Váta etalează o provocatoare vestimentație gay – va transforma, încă o dată, un spațiu al locuirii într-unul al torturii. Inversiunea devine aici un suplimentar factor de contestare a identității, dar odată cu răsucirea sinelui se iscă un flux al seducției care nu-și refuză abuzul. Cântăreața se plasează la un moment dat în spatele unei imense găuri de cheie, de mărimea omului – chiar acesta devine un util instrument, capabil să deblocheze situații, deși cu prețul unei destabilizante ambiguități; sau, într-o altă perspectivă, nici nu mai e nevoie de cheie, intrarea fiind deja accesibilă, reconfigurată simbolic pentru a potența ademenirea.
Scena finală – teatrul în aer liber din Oklahoma – mută spectatorii la locul lor obișnuit, în marea sală, care devine însă una de așteptare: toți sperăm să primim un rol. „Suntem teatrul care are nevoie de oricine, oferind fiecăruia un loc potrivit!“ – preciza afișul publicitar din romanul lui Kafka. Statuile vii ale libertății – în trena elocventei valențe alegorice a originalului – devin parte a unui spectacol cu pretenții universale. Dar a regăsi pe cineva cunoscut într-o masă de figuranți are un deprimant efect pervers: identifici pe cineva care tinde, de fapt, să renunțe la diferența specifică a identității sale. Oricum, Karl pare să piardă, în fond, speranța de a ieși viu din procesul torturant al mistificării sinelui. Un sine care dispare fiindcă a devenit imposibil.
.jpg)
.jpg)
