De același autor
Pe acest fond, prioritatea recalibrării, a resetării paradigmei în care America se ocupă de reconstrucția altor națiuni, desfășoară campanii de pacificare și își asumă la nesfârșit rolul Leviathanului hobbesian care „suprimă și îmblânzește impulsurile războiului tuturor împotriva tuturor“. Este moștenirea epocii post-9/11 de care Obama a încercat permanent să se distanțeze. A preferat în general angajamentele predominat offshore (bombardamente chirurgicale și raiduri de drone) sau cele care implică o prezență limitată, sub forma forțelor speciale sau a contingentelor de antrenament și consiliere. De fiecare dată însă, crizele din timpul mandatelor sale, fie că vorbim de Libia, Siria sau ISIS, l-au făcut să se simtă precum Michael Corleone în partea a treia din Nașul: „Chiar când crezi că ai scăpat, te trage înapoi“.
Un clivaj fundamental străbate interviul apărut în The Atlantic, care ne amintește de campania prezidențială din 2008, când Obama se prezenta drept candidatul antisistem, hotărât să schimbe, să zguduie din temelii Washingtonul. Din această perspectivă, se plasează în contrast cu ceea ce numește „playbook-ul“ Washingtonului și mai ales cu una dintre întruchipările sale - „ortodoxia“ intervenționismului liberal. Momentul „eliberării“, cum este prezentat, al rupturii de establishmentul de politică externă din Washington a fost desigur decizia de a nu ataca regimul Assad după traversarea „liniei roșii“ enunțate chiar de Obama și folosirea armelor chimice împotriva populației. „Sunt foarte mândru de acel moment“, mărturisește președintele. Simțea de fapt că se afunda într-o altă capcană intervenționistă în numele unui „fetiș“ care a făcut posibil și Vietnamul: credibilitatea Americii. Este o convingere care l-a însoțit pe Obama încă din 2009, când a fost profund influențat de o perspectivă revizionistă asupra Vietnamului (dezvoltată de Gordon M. Goldstein în cartea sa Lessons in Disaster. McGeorge Bundy and the Path to War).
Campaniile din Irak și Afganistan, cele mai extinse din istoria SUA, au generat reactivarea sindromului pe care Richard Hoolbroke l-a denumit cândva Vietmalia, făcând referință la cele două experiențe traumatice care au marcat profund societatea americană în secolul trecut – Vietnam și Somalia. Este unul dintre mesajele care străbat ultimul său discurs privind Starea Uniunii: „nu putem să reconstruim fiecare țară care cade pradă crizei. Ăsta nu este leadership, ci rețeta dezastrului, a împrăștierii de sânge și resurse americane, ceea ce în ultima instanță ne slăbește. Este lecția Vietnamului, a Irakului și pe care ar fi trebuit să o învățăm până astăzi“.
Pe undeva, Obama reîntruchipează fatalismul din prima jumătate a anilor ’90, când Robert Kaplan articula teza „urilor ancestrale“ imune la intervenționismul extern și care, pentru o vreme, a reușit să convingă administrațiile americane să stea departe de stabilizarea Balcanilor. Dezagregarea Orientului developează o lume dominată de impulsuri primordiale și forțe tribale. Când ordinea socială începe să se destrame, „Orientul Mijlociu fiind dovada A“, identitatea naturală redevine „tribul, logica noi vs. ceilalți, ostilitatea față de tot ceea ce este nefamiliar și necunoscut. Vor fi momente în care doar pentru că nu avem instrumentele necesare pentru a avea un impact major va trebui să ne abținem să ne băgăm cu ambele picioare“, spune Obama în interviul din The Atlantic.
Experiența libiană cu triumful inițial urmat de „valea plângerii“ avea să cântărească greu în poziția sa față de războiul civil din Siria. Sigur, retroactiv este foarte ușor de aruncat vina pe impulsivii europeni, pe milițiile tribale locale sau pe vocile pro, care pledaseră pentru intervenție (precum Clinton, Rice, Power sau Steinberg), în ciuda unui Obama indecis. Pe de altă parte, deși invoca mereu lecțiile Irakului și pe cele afgane, tocmai acestea sunt cele care au fost uitate. Dincolo de succesul tactic, de moment, toate expun un malpraxis strategic în etapa reconstrucției postconflict, resurse insuficiente alocate securizării păcii și stabilizării politice în primele 100 de zile. Marea lecție rămâne nu că intervenționismul este mereu de evitat, ci că trebuie asumat cu responsabilitate în toate secvențele sale. Viitoarea administrație ar trebui să evite erorile lui Obama și să se inspire mai mult din succesul precedentului Sierra Leone.
