Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Suma întâlnirilor lor (II)
Tania Radu - - - -
2016-04-12
Cultura
0

Dialogurile de duminică sunt, înainte de orice, o propunere subtilă, persuasivă până la limita juisării intelectuale, dar mai ales discretă, făcută omului contemporan să regândească totul prin prisma unui model, în sensul aproape tehnic, utilitar al cuvântului.

 

Gabriel Liiceanu tocmai a fost înfățișat de jurnalistul și bloggerul Mircea Toma ca un fel de filozof cam naiv, care nu pricepe spre ce „gară nazistă“ duc ideile sale. Tra­tamentul i-a fost aplicat la pa­chet cu poeta Ana Blan­diana. Acesteia i s-a adău­gat însă și un bonus de re­voltătoare condescendență. Între timp, cititorii revistei 22 sunt cu siguranță lă­mu­riți prin ce sofisme s-a pu­tut ajunge la asemenea enor­mități. Nici că se putea un exemplu mai frust pentru exact ce spun autorii Dia­lo­gurilor de duminică*: orice i-ai face, via­ța „se vădește a fi ceea ce este (...) se dă în vileag ca frică, speranță, prostie, tru­fie, calomnie, ticăloșie etc.“. Mă întreb doar care o fi fost speranța subit ur­zi­ca­tului blogger.

 

Dialogurile publicate la Hu­ma­ni­tas se străduiesc eroic să men­țină discuția în planul reflecției morale. Din toate unghiurile pân­dește riscul omenesc al alu­necării în replică, în răfuială, dar Liiceanu și Pleșu pur și simplu rezistă și trebuie că asta îi enervează pe unii ca Mircea Toma. Nu s-au putut lipsi de exemple, dar le-au ales de fiecare dată cu penseta, și în doză simbolică, din baia de acizi a imediatului. Prețul este o anume tensiune surdă care răz­bate în unele dialoguri (după cum în al­tele domină, dimpotrivă, jubilația re­ve­ni­rii în „mările calde“ ale gândirii). Ins­trumentarul demonstrației nu e în­tot­dea­una mânuit cu dezinvoltura demonstrativă a arheologului, ci mai aduce uneori cu te­nacitatea resemnată a legistului. Desigur, totul trăiește etern și poate fi regăsit prin re­curs filozofic, dar nu e mai puțin ade­vărat că altceva se descompune mereu sub ochii noștri.

 

Cei doi n-au avut de ales. Și-au delimitat pe­rimetrul și au ridicat fortificații: tema speranței în deschidere, tema râsului și a umorului în final. Ne făcuseră deja cu ochiul în prefață că va urma un fel de „pic­torial“ al vieții. Cum s-ar spune, o suită de ipostaze care să o pună în va­loa­re, să-i ridice cota, să o avantajeze. Dacă nu cosmetizări, oricum, unghiuri favo­ra­bile. Categoriile vieții (păcatele, cum le nu­mește mai pe șleau religia) sunt cap­turate în acest spațiu securizat și disecate în contextul mai larg, bogat probat cul­tu­ral, al adevăratelor valori.

 

În capitolul Despre invidie și ură, con­stați repede că invidia (greu de neu­tra­li­zat, sentiment durabil) e de-abia enun­țată. Se discută în schimb pe larg despre ură, pentru că transportă mult mai mult combustibil distructiv: cum poate fi li­mi­tată, evitată și cum să o deosebim de va­rianta ei preferabilă, mânia, care e spon­tană și compensabilă. Societatea de tip dictatorial e considerată marea problemă, pentru că fabrică ticăloși în număr mare. Altminteri, între ticăloși și lichele, ar tre­bui să ne temem numai de cei dintâi. Li­che­aua se compromite singură prin „mi­no­ratul“ condiției ei ticăloase. Chiar și asu­pra ticăloșiei suntem îndemnați să dis­cutăm fără simplificări comode (de tipul toți comuniștii au fost ticăloși, totul ni se trage de la fanarioți etc.), care n-ar fi alt­ceva decât alibiuri ale delăsării.

 

Calomnia? E rezervată numai celor care chiar au valoare, a descoperit undeva An­drei Pleșu și, oricum, poate fi întrebuințat întotdeauna scutul Chamfort: „Calomnia e asemenea viespii care te atacă și împotriva că­reia nu trebuie să faci ni­cio mișcare, cel puțin da­că nu ești sigur că o vei omorî. Căci altminteri ea re­vine la atac, mai fu­ri­oasă încă“.

 

Există deci în carte o re­co­mandare generală, să mă­surăm cu atenție ce ne fa­ce cu adevărat rău, ce e mai bine să fie tuns, ce prisosește, ce poa­te fi reconvertit cu folos. Trufia, de pildă, rămâne un păcat de temut doar dacă ne întoarcem la înțelesul ei din patristică: „slavă deșartă“, adică „pofta de stima altora“, să vrei să fii musai recunoscut, admirat, pus în centrul atenției publice. Altminteri, a devenit un defect printre altele, diluat în nuanța orgoliului, pe care „modernitatea a încercat să-l po­zi­ti­ve­ze“. A apărut, de pildă, spun autorii, aceas­tă slăbiciune pentru genul jurnalului intim. „În marile jurnale, spune Liiceanu, se practică un soi de spovedanie care face cinste autorului ei, dacă nu cumva se practică de-a dreptul – fiind vorba de mărturisiri făcute în public – de un ade­vărat exorcism. Autorul elimină toxine ale eului său, își mărturisește micimile și omeneștile meschinării, dar deo­po­trivă, livrându-și intimul (...) întinde o punte către fiecare cititor, îl invită la o comparație“. Ei nu, Andrei Pleșu rămâne consecvent, acest fermoar ar trebui să ră­mâ­nă închis: „Problema mea, scrie Pleșu, este că «jurnalul» este opusul «uitării de sine». Iar uitarea de sine e, cred, sin­gurul motor eficace al vieții noastre...“.

 

Se face elogiul pomenirii creștine cu numele, dar meritul rămâne mai ales al „celor neștiuți“, de la meșterii anonimi medievali pâ­nă la aspirația extravagantă, ra­țio­nală și pură a lui Noica de a-și turna decoctul de experiență și gândire mai de­grabă în ucenici decât în propria-i sta­tu­ie. De aici și până la explozia actuală a in­dividului neierarhizat, venită odată cu In­ternetul, e un salt în gol pe care Pleșu și Liiceanu ne propun de fapt să-l facem îna­poi, pe terenul ferm al tradiției.

 

Anume a fost lăsată tema grea a morții la bună distanță de cea a speranței. De alt­fel, discuția nici nu a riscat să fie purtată pe micul ecran, ci în fața unui public re­strâns, eventual multiplicat prin Internet. Despre speranță și Despre moarte își răs­pund însă peste pagini, se completează. În ambele, Liiceanu și Pleșu își pun con­știincioși roba confruntării, ca să sară din ea cu orice prilej, să destindă, să coboare din balonul incontrolabil al exaltărilor de orice fel:

 

„- Andrei, tot vorbind, am intrat, cum era firesc, pe teritoriul atât de complicat al speranței religioase. Mi-e greu să nu te întreb, când e vorba de speranța creș­tină, ce anume se speră? Mântuirea, ne­mu­rirea, împărăția lui Dumnezeu... - Da... - Dar ce ciudat lucru. Toate astea... - Acum o să spui ceva care o să mă ener­veze. – (...) Toate astea pun în joc un soi de – iartă-mi cuvântul – negociere, co­in­teresare, care-mi sare în ochi la fiecare lectură a Evangheliilor“, (...) apare ide­ea că speranța bazată pe un dincolo pre­supune un pariu cu un termen ne­ve­ri­fi­cabil.“ „- Dar, Gabriel, cu «ve­ri­fi­ca­bi­lul» lucrează numai știința și tehnologia. Și după cum știi, după Heidegger, «ști­ința nu gândește»!“ Q.e.d.

 

Este bun, la o adică, până și un ar­gument fur­nizat de Freud. Lii­ceanu: sub­con­ști­en­tul nostru știe pur și simplu ceva despre moarte, ceva ce conștiința noas­tră «di­urnă» nu știe. - Ceva bun. - Păi da“. Și mai bun e însă recursul la umor. Frica de moarte a europeanului civilizat s-ar putea trata, propune Pleșu, cu lista de eu­fe­misme din limba engleză, dar mai ales din germană pentru verbul a muri: „a în­chide umbrela, a-ți pune costum de lemn, a renunța la lingură (și românii au a țâpa lingura), a scăpa de impozite, a coborî un etaj, a pune ochii pe zero, a ve­dea ridichile dinspre rădăcină“ etc.

 

E plină cartea de asemenea demonstrații de mari scrimeuri ai ideilor, de fandări de ironie și inteligență subțire, după cum e plină și de o imensă tandrețe a respectului reciproc. Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu fac în Dialoguri de duminică cea mai sim­plă probă a toleranței: își demontează și re-asamblează, pentru uzul publicului, di­ferențele de temperament, de opinii, de op­țiuni. Sau se amuză să facă din iubire/căsătorie supremul poligon de încercare. Liiceanu: „Voiam tocmai să citesc o pro­po­ziție pe care ai scris-o cândva și pe ca­re am redescoperit-o: «Căsnicia în­cu­rajează spiritul de toleranță până la mar­tiraj»“. Discută apoi foarte serios di­fe­ren­ța dintre toleranță și indulgență și atrag atenția în ce punct încalcă prezentul li­mi­ta toleranței: prin toleranța „dinaintea unei erori patente“ (în educația dată co­piilor, în chestiunile politicii inter­na­țio­nale, în abordarea problemei minorităților ș.a.m.d.).

 

Textul umbrelă din această carte rămâne Miracolul întâlnirilor. Acolo e de găsit dozajul cel mai bine strunit de emoție, lu­ciditate, recunoștință și claritate in­te­ri­oară. Căci Dialogurile de duminică sunt, înainte de orice, o propunere subtilă, per­suasivă până la limita juisării intelectuale, dar mai ales discretă, făcută omului con­tem­poran să regândească totul prin pris­ma unui model, în sensul aproape tehnic, utilitar al cuvântului. Elementele lui ire­duc­tibile ar fi Noica, moștenirea an­ti­chi­tății grecești, tradiția creștină cu solide ră­dăcini iudaice și Decalogul.

TAGS : Tania Radu GABRIEL LIICEANU ANDREI PLEȘU Editura Humanitas 2015
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
2290
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22