Absența

În ciuda proastei reputații, teoria drobului de sare e o formă de realism. Mai întâi, pentru că nu exclude calitățile sării. Apoi, pentru că, din aplecare spre științele exacte, admite exis­ten­ța gravitației. Iată de ce am ci­tit în calitate de vinovat mul­țumit pledoaria tonică aș­ter­nută săptămâna trecută de Andrei Cornea în fața vre­mu­rilor ce vin.

Mă număr printre cei ce cred că migranții care se ins­ta­lea­ză în Europa sunt oameni har­nici. Mulți se vor pune pe trea­bă și vor reamenaja noul sălaș până îl vor face de ne­re­cunoscut sau de nelocuit pentru gazde. Cred, cu mare atenție la amenzile care decurg de aici, că valorile creștine au clădit o civilizație fără pereche. Observ amuzat că, după ce ne-a scăpat de tirania religiei, secularismul a dat buzna la altar și s-a transformat în cult in­to­le­rant. Și, pe deasupra, dedat la antisemitism șic, mămos cu Islamul și dirijor de exerciții nar­ci­siste cu minorități multiple la trapez. Mai clar: cred că istoria nu curge mereu în sus. Sper să nu îmi ia cineva carnetul de eu­ro­pean.

Alături de Andrei Cornea, nu văd o Apocalipsă eu­ropeană iminentă. Dar asta numai dacă plivim câteva confuzii care își fac veacul co­mod în discuție. Prima e confuzia, nu tocmai inocentă, între E și UE, între Europa și Uni­u­nea Europeană. Scuze pentru bădărănia me­todologică, dar Uniunea Eu­ro­peană nu e tot­u­na cu Eu­ro­pa! După toate da­tele, tra­ta­tele și bunul simț în terapie in­tensivă, UE e for­ma de or­ganizare actuală și per­fec­ti­bilă a celei mai mari părți a Europei. De unde ob­servația și mai nepoliticoasă după ca­re a critica UE nu e tot­una cu a fi anti-E. Cu o ana­logie la fel de neplăcută, a fi anti-PSD sau PNL, anti-monarhie sau republică nu e totuna cu a fi anti-român. Sigur, Ponta se ex­clude.

E normal să anunți declinul UE? Nu e riguros necesar să constați că UE e cheia prosperității și securității europene? Și, după atâta amar de istorie bezmetică, nu trăim o epocă de pa­ce, justiție și democrație? Cine iese ne­vă­tă­mat de sub mormanul de clișee din frazele an­terioare poate răspunde timid că aproape ace­leași lucruri se puteau spune și la pe­tre­cerea de revelion din pregătirea anului 1910. De aici, o situație incomodă, dar atestată: reu­șitele nu au nimic împotriva nenorocirilor ce le urmează, ba, uneori, le pregătesc, în taină, ascensiunea. Adevărat, o tentație veche îi trimite pe comentatori în brațele unei erori de percepție: iluzia retroactivă a trecutului de­fect, împletită cu iluzia activă a prezentului per­fect. Regula acestei poziționări vine dintr-o venerabilă supersitție liberală care vede în is­torie un marș glorios spre mai bine, întrerupt periodic, dar fără spor de accidente neavenite ca barbaria și fanatismul. Se poate, dar con­fir­marea e mereu amânată și, la drept vorbind, imposibilă. Totuși, așteptăm. Cu atâta timp în față, am putea deretica prin detalii și admite că prosperitatea și securitatea Europei (de Vest) sunt rezultatul microclimatului blindat creat de NATO și Statele Unite. UE n-a făcut decât să administreze, din ce în ce mai prost, lotul dat în grijă.

E frumos până la eroic să dai Uniunii Eu­ro­pe­ne nota care garantează eternitatea. E și mi­op. Căci optimismul balnear al literaturii de spe­cia­litate ignoră vesel monumentul McCrisis: un burger supraetajat de crize. Să le nu­mă­răm: criza migranților, euro, terorismului, po­pu­lismului, rusă și britanică. Șase. Și cu au­to­mulțumirea care le și întrece: zece! E greu să cânți Oda Bucuriei când, în sală, o parte din public își face bagajele, alta se pune pe ke­baburi, alta tratează cu banul în mână pe la uși, iar restul răcnește că a fost păcălită cu mi­liarde de euro la intrare.

Între soluțiile care pot aduce calmul în sală, destui au pomenit secularismul ferm și brațul lui înarmat cu excomunicări - corectitudinea politică. Prima dintre aceste glume spune că secularismul bine aplicat face de petrecanie corupției generale a minții și a faptelor. Dacă e așa, tot ce avem de făcut e un transfer con­fesional, de la o ortodoxie la alta. În plus, se­cu­larismul are avantajul celei mai nepregătite doctrine în fața realității prezente. Mica lu­xa­ție a secularismului e oroarea față de valorile unui Islam pe care se silește să nu îl ofenseze. Nu-i nimic. Ne putem baza pe corectitudinea politică. Adică pe șansa de a dezbate după un script dinainte aprobat și încărcat de au­to­incriminări. Problema nu e practica acestui sport atât de util la atrofierea caracterului, ci înscăunarea lui ca ideologie oficială. Astfel, scan­dalul nu e Trump, cu iureșul lui despletit de in­terjecții, ci Sanders, candidatul care vrea so­cia­lism la putere, sprijinit de 80% din stu­den­ții spălați pe creier, în universități ame­ri­cane.

S-ar spune că ar trebui să fim mulțumiți, dar suntem ingrați. În lipsa lui Dumnezeu, trimis la cursuri intensive de ateism, ne-a pus UE mâ­na în cap, dar capul face teorii decliniste. As­ta, deși UE e o alcătuire cum n-au mai fost sub soare. De fapt, față de ce măsurăm de­clinul și ce altă orânduire regretăm? Răspun­sul e: față de propriile standarde.

În ce privește unicitatea sub soare, ar trebui să ne ferim de trofee greșite. Nu e neapărat un merit să ai monedă unică fără uniune po­li­tică și fiscală și nu e neapărat un triumf să ai la poartă o cireadă de crize, fără să ai politică ex­ternă și militară. Problema UE nu va fi dis­pa­riția, ci supraviețuirea prin absență.