Anul 400 după Shakespeare

William Shakespeare s-a născut într-o zi de aprilie 1564, o zi care ne este cu totul ne­cunoscută. Data de 23 aprilie, preferată (și) ca zi de naștere, este în realitate ziua morții sale (1616). Ideea de a folosi ziua morții pentru a rezolva misterul zilei de naștere este, se pare, opera unui admirator de sec. XVII. Shakespeare s-a născut în Stratford-upon-Avon, un sat minuscul în urmă cu pa­tru secole, azi un oraș cu aproximativ 27.000 de lo­cuitori. În Stratford nimeni nu se îndoiește de existența lui Will și e celebrat ca atare. În fond, in­dus­tria Shakespeare aduce anual 200,6 mi­lioane de euro în micuțul oraș, iar peste 2.700 de locuitori (10% din populaţie) sunt angajați într-o rețea care glorifică și ex­ploatează viața poetului. Acest „Shakes­peareland“ vede anual peste 2,5 milioane de turiști. Stratford se află la două ore de condus de Londra (și la 35 de kilometri de Birmingham). Micii întreprinzători locali caută în opera lui Shakespeare inspirație pen­tru afaceri: baruri cu nume de per­sonaje (Othello este unul dintre cele mai cunoscute), magazin cu rochii de mireasă Cordelia (fiica mezină a Regelui Lear), magazin de jucării cu numele Much Ado Toy – un joc de cuvinte care pleacă de la titlul original al unei comedii celebre: Much Ado About Nothing / Mult zgomot pen­tru nimic.

Tatăl lui Will se ocupa de comerțul cu lemn și piei de animale și, pentru puțin timp, a fost chiar primar al Stratfordului. După acest moment de apogeu, situația eco­no­mică a familiei se degradează. Mama sa, Mary Arden, era de familie bună (mai bu­nă decât tatăl, în orice caz); origini mo­deste - țărani –, dar cinstiți, fără spân­zu­rați în familie!

William este al treilea copil al familiei (din opt!) și va avea parte doar de câțiva ani de învățământ primar în Stratford. Este toată școa­la pe care o va face. Și de aici încep controversele. Cum se poate ca cineva ca­re de abia a învățat să scrie, să citească și să socotească să fie autorul celor mai in­tense și profunde versuri scrise vreodată? Adepții teoriilor conspiraționiste literare au întocmit o listă cu nu mai puțin de 78 de nume de personalități care ar fi avut atributele culturale și intelectuale (jus­ti­fi­cate prin diplome de Oxford sau Cam­bridge, o bibliotecă extinsă și lucrări scri­se în domenii conexe literaturii) pentru a lăsa genul de literatură „William Sha­kes­peare“.

Dacă ar fi să acceptăm ideea că, deși Wil­li­am Shakespeare a existat, el a fost folosit pentru a acoperi identitatea adevăratului scriitor, mulți cercetători literari preferă varianta Sir Francis Bacon. Această teorie apare la mijlocul secolului al XIX-lea, iar cea care o susține vehement este Delia Ba­con. Născută în 1811, fiică a unui pastor pu­ritan din Ohio (SUA) și înrudită cu fi­lo­soful Francis Bacon (1561-1626), Delia Ba­con publică în 1857 o lucrare intitulată Fi­losofia revelată din textele shakes­pea­ri­e­ne. Prietenă cu Samuel Morse, inventa­to­rul celebrului cod cu același nume, Delia Bacon pune la punct un întreg sistem de descifrare de coduri secrete „ascunse“ în opera lui Shakespeare. Este convinsă că are dreptate și, pentru că nimeni nu pare să-i acorde atenția cuvenită, într-o noapte pătrunde în Biserica Sfân­ta Treime din Stratford, cu in­tenția de a deschide mor­mântul lui William Shakes­peare, care, în opinia ei, trebuia să conțină probe ire­futabile pentru teoria pe care o înaintase. Este opri­tă înainte de a putea pro­vo­ca vreo daună și, la 48 de ani, este internată într-o instituție pentru bolnavi min­tali. Tulburările psihice ale Deliei Ba­con devin evidente, dar teoria pe care o lan­sase începe să câștige adepți. Unul din­tre aceștia este Dr. Orville Ward Owen, care pune la punct un mecanism de com­parare a operei lui Bacon cu opera lui Sha­kespeare. Rezultatul este publicat între 1893-1895: o serie de cinci volume inti­tu­late Istoria codului lui Sir Francis Bacon. Mai mult, Dr. Orville Ward Owen înain­tea­ză ipoteza potrivit căreia Bacon însuși ar fi copilul ilegitim al Reginei Elisabeta I și al contelui de Lancester, Robert Dud­ley!

Sigmund Freud a îmbrățișat mulți ani teo­ria Francis Bacon, pentru ca mai apoi să se răzgândească, în 1923, și să încline spre contele de Oxford. Teoria Edward de Ve­re, conte de Oxford (1550-1604), este ope­ra lui John Thomas Looney, institutor bri­tanic, care în 1920 publică o lucrare in­ti­tulată Shakespeare identificat. Cu doi ani îna­intea publicării teoriei sale, Looney de­pune un document la British Museum pen­tru a-și proteja descoperirea. Freud va citi această carte și va fi convins în to­talitate, fără urmă de îndoială, că Shakes­peare este de fapt un nume de împrumut, de acoperire, iar autorul adevărat este ni­meni altul decât contele de Oxford. Aceas­tă teorie este reluată în 1984 de un jur­nalist american, Charlton Ogburn, care pu­blică o carte sub titlul Misteriosul Willi­am Shakespeare: mit și realitate. Cartea dă naștere unui întreg proces juridic, la Middle Temple, Școala de Drept din Lon­dra. Cel care prezidează procesul este lord­ul Archer. Doi mari specialiști îl apără pe William Shakespeare: Stanley Wells și Ernst Honigmann, respectiv trei juriști ca­re pledează pentru existența biologică, au­tenticitatea și paternitatea operei sale.

Un al treilea pretendent la gloria shakes­pea­riană este John Florio (1553-1625), ca­re îl traduce în engleză pe Montaigne (1603) și alcătuiește un bogat dicționar anglo-ita­lian, cu nu mai puțin de 75.000 de cu­vin­te. Unii critici și istorici literari sunt de pă­re­re că este veritabil, alții re­cunosc doar o influență a traducerilor sale asupra lui Sha­kes­peare, vizibile în Regele Lear și Furtuna.

Dar să ne întoarcem la ceea ce știm cu adevărat despre Sha­kes­peare. La 18 ani este obligat să se căsătorească cu Anne Hatha­way, cu opt ani mai în vârstă decât el, pentru că o lăsase însărcinată. Doi ani și trei copii mai târziu, William plea­că spre Londra. Se pare că a luat dru­mul marelui oraș sub amenințarea lui Sir Thomas Lucy, seniorul local, în ale cărui păduri braconase. Odată ajuns la Londra, bio­grafii îi pierd urma. După unii, Shakes­peare ar fi plecat în Italia (lucru vizibil în piesele cu subiect italian pe care le scrie). Alții cred că Shakespeare urmează studii universitare. Există câțiva biografi care îl văd soldat sau chiar predicator... Adevărul e că nu știm nimic cu certitudine! Și e im­portant, pentru că sunt cu adevărat anii for­matori. Apoi, în 1592, apare o in­for­mație indirectă. Un alt dramaturg, gelos, numește într-o tiradă pe care o pune pe hârtie un țăran care scutură scena (Shake-stage). E cineva care face teatru sau crede că face teatru. Acest Shake-stage este citit de mulți ca un deget îndreptat spre ni­meni altul decât William Shakespeare (ale cărui prime piese de teatru sunt scrise în 1590!), care începe să aibă succes, scriind într-o formă nouă, cu personaje diverse, pentru a plăcea tuturor: femei și bărbați, aris­tocrați și țărani, analfabeți și uni­ver­sitari, păcătoși și evlavioși. Mai știm că a fost și actor, deși un actor prost, dacă e să judecăm după rolurile pe care le joacă: Fantoma din Hamlet sau Adam – bătrânul servitor din Cum vă place.

În 1594 investește banii pe care-i are într-un teatru, unde devine coproprietar. În 1596, fiul său Hamlet moare (rămâne pă­rinte a două fete). În același an cere drep­tul de a-și crea și purta un blazon, dar colegiul heraldic refuză, din cauza ori­gi­nilor modeste ale solicitantului. În 1597 cumpără o casă în Stratford, iar apoi, în 1602, încă opt hectare de teren. Puțin du­pă aceea e implicat într-un proces juridic, urmare a faptului că a amenințat cu arma pe cineva. În 1612, un alt proces pentru în­șelăciune - aranjase un mariaj promițând o dotă care n-a fost niciodată onorată. În 1610 se retrage la Stratford, renunțând la scris. În anii care-i mai râmân duce o via­ță nu tocmai evlavioasă: fiica sa Susan îl acuză de violențe legate de abuzul de al­cool. Moare în 23 aprilie 1616, acum 400 de ani, și este înmormântat în biserica lo­ca­lă. Toate aceste date sunt autentice, pen­tru că au fost înregistrate în documente oficiale. Nu avem însă niciun manuscris rămas! Avem însă cinci semnături: una pe testamentul său, una pe un exemplar al Ese­urilor lui Montaigne (carte cu care celebrul său personaj Hamlet se plimbă în mână de fiecare dată) și alte trei sem­nături pe documente juridice.

Există 60 de portrete care l-ar re­prezenta pe Shakespeare, dar nu avem niciunul a cărui auten­ti­ci­tate să fie garantată.  Unele din­tre ele au întâietate: portretul Chan­dos, numit astfel după celebrul său proprietar – ducele de Chandos. Autorul aces­tui portret ar fi John Taylor (1585-1651) și l-ar fi realizat în jurul anului 1610. Mul­tă vreme a fost considerat unicul portret adevărat, fiind desenat de cineva care l-a văzut în realitate pe Shakespeare. În 2009 a fost autentificat (de către Shakespeare Birthplace Trust, instituția care se ocupă și protejează interesele și opera lui Wi­lli­am Shakespeare) un alt portret – portretul Cobbe, aflat în proprietatea familiei Cobbe, pentru care Shakespeare se pare că ar fi pozat în 1610.

Opera lui Shakespeare cuprinde peste 40 de piese de teatru, din păcate nu toate păs­trate. Unii istorici de teatru împart opera sa în: drame istorice, comedii și tragedii. La categoria comedii sunt incluse piese pre­cum: Furtuna și Poveste de iarnă, două texte pe care alți shakespearologi le con­sideră drame filosofice.

Shakespeare rămâne o sursă inepuizabilă, atât pentru cei interesați de opera sa, cât și pentru cei interesați de biografia sa.