Vidul de autoritate la vârf și cangrena administrației de stat

Joia trecută, președintele Iohannis a de­cla­rat închis și rezolvat conflictul dintre DNA și SIE, datorat în opinia sa unei co­mu­ni­cări „suboptimale“(!). Lucru greu de cre­zut, dincolo de ins­tru­men­tele sau criteriile după care se măsoară gradul de opti­malitate al relațiilor dintre diferitele instituții ro­mâ­nești. Problema nu e nea­părat că două structuri de forță ale statului sunt în relații nu tocmai cordiale - asta se mai întâmplă și prin alte părți -, ci faptul că to­tul s-a consumat în spațiul public, cu acuze explicite ale Codruței Kö­ve­si la adresa SIE și cu o contrareplică ra­pi­dă destul de acidă a ultimei instituții. Ce­ea ce nu face decât să alimenteze în și mai mare măsură speculațiile mai generale pri­vind existența unor bătălii de culise, care nu ocolesc nici sistemul de justiție, în care sunt implicați oameni din serviciile secrete.

Episodul de mai sus e parte a unui tablou deloc încurajator al realității actuale ro­mâ­nești.­ Episoadele umilitoare, cu Euro­vi­sio­nul și scandalul de la Opera Română, larg mediatizate în presa internațională, nu sunt niște întâmplări izolate. Ele sunt ex­presia unei realități deprimante, marcată de trei aspecte majore: 1) vidul de au­to­ri­ta­te reală, la vârful statului; 2) deficitul ma­jor de management existent în cea mai mare parte a instituțiilor publice; 3) enorma re­zistență la reformă, la competiție din so­cie­tate (cam pe toate palierele). Exemplele sunt peste tot. E suficient să ne uităm la zona infrastructurilor. După 26 de ani, nu am fost în stare să închegăm nici măcar un singur tronson de au­tostradă care să străbată ța­ra pe o anumită direcție. În timp ce ungurii au cons­truit cinci segmente, plus un inel de centură al Bu­da­pestei. Ce să mai vorbim de căile ferate! Un tren ac­ce­le­rat care în 1989 făcea cam cinci ore de la Iași la Bu­cu­rești are acum nevoie de şap­te ore și jumătate, din cauza stării pre­care a infrastructurii fe­ro­viare. Deși în cazul CFR nu există niciun fel de probleme legate de exproprieri sau al­te dificultăți juridice, invocate adesea atunci când e vorba de autostrăzi.

Pe ansamblu, administrația publică a ră­mas cam pe aceleași coordonate de acum două decenii. E drept, au fost instalate în­tre timp „sisteme informatice“, dar nici aces­tea nu sunt utilizate eficient, între al­tele și din cauză că nu sunt integrate într-o rețea coerentă de schimb de informații cu al­te instituții. De regulă, se dă vina pe co­rupție. Lucru doar în parte adevărat. La mij­loc e în egală măsură vorba de multă ne­pricepere, indolență, iresponsabilitate. În unele locuri, la Pașapoarte, de pildă, si­tuația s-a îmbunătățit radical. Dar tocmai asta e frustrant, să vezi că relația cu pu­bli­cu­l poate fi gestionată și altfel, civilizat și eficient. În schimb, la câteva sute de me­tri de Guvernul României, la Biroul de evi­dență a populației din Sectorul 1, timpul parcă s-a oprit în loc la momentul 1989: oa­menii se înghesuie într-o cămăruță de vreo 10 metri pătrați, în care se fac și fo­tografiile pentru cărțile de identitate.

Acest deficit de management, structural, din administrația publică, dar și din regii sau din companiile de stat naționale sau locale, este generat, între altele, de două fe­nomene care au marcat întreaga pe­ri­oadă postcomunistă. Avem, pe de o parte, o mulțime de „administratori“, a se citi pri­mari, care s-au permanentizat în func­ție, câștigând mandat după mandat, fără ca alegătorii să-și pună, la modul serios, în­trebări privind activitatea lor. În multe cazuri nici măcar condamnările penale nu au putut întrerupe acest imobilism elec­to­ral. Iar, la polul opus, avem într-o mul­țime de instituții publice importante o in­stabilitate instituțională cronicizată. Din cauza unui cadru legal adesea gândit exact în acest sens și a imensei presiuni clien­telare din interiorul partidelor politice. De pildă, TVR a avut în ultimii 15 ani șapte consilii de administrație, plus doi directori generali interimari.

Probabil însă că aspectul cel mai în­gri­jo­rător al situației actuale este cel al vidului de autoritate existent la vârful statului. Ilustrat, între altele, de conflictul SIE-Kö­vesi. Până la urmă, premierul Cioloș nu fa­ce decât să gestioneze un guvern de tran­ziție, fără tracțiune politică. Și asta se ve­de. Liderii principalelor două partide sunt personaje mediocre, cu ambiții și prezențe publice modeste. Cât despre Președinție, im­presia generală pe care a lăsat-o până acum Klaus Iohannis este aceea a unui func­ționar propulsat pe neașteptate într-o poziție privilegiată, după ce a tras lozul cel mare la alegerile din 2014. Așa că nu e de mi­rare că, după plecarea lui Traian Bă­ses­cu de la Cotroceni, un șef de stat au­to­ri­tar, cu o substanțială experiență în po­li­ti­că și administrație, instituțiile de forță din stat, și nu e vorba doar de serviciile se­cre­te, au intrat într-o bătălie pentru con­tro­lul unor teritorii de influență în stat. Mo­mentul e cât se poate prost. Pe plan in­ter­național, chiar în imediata noastră veci­nă­tate,­ situația e explozivă din punctul de ve­dere al securității. Apoi, lucru greu de crezut doar cu un an în urmă, se discută des­chis despre o posibilă destrămare a UE. Oricum, se pare că decizia privind un bu­get separat al zonei euro e gata luată. Ceea ce ne duce către scenariul unei Europe cu do­uă viteze, în care România este ex­pe­dia­tă au­to­mat în zona periferică. În timp ce în SUA, chiar și dacă Donald Trump (pen­tru care NATO este o organizație de­sue­tă) nu ajun­ge la Casa Albă, tendințele izolaționiste sunt în creștere. Or, în acest context ex­trem de îngrijorător, care în­ce­pe să-i facă pe mulți să facă trimitere la pe­rioada in­ter­belică, nu există practic la București nici măcar un singur lider de la vârful puterii care să dea impresia că știe cum să ac­țio­neze într-o situație de criză majoră.