De același autor
Tentativa Cabinetului Cioloş de a rescrie Legea salarizării s-a împotmolit în negocierile cu liderii sindicali. Eşecul, fie el şi temporar, a alimentat criticile violente la adresa ideii de guvernare tehnocrată lansate dinspre mediul politic. Reacţia era previzibilă, dacă am fi privit-o prin lentilele istoriei recente, care a demonstrat că, în an electoral, presiunile pentru creşterea salariilor se intensifică, sfidând logica economică. Se cer bani în plus cu o indiferenţă inconştientă şi oarecum perversă faţă de capacitatea bugetului de a susţine majorările de salarii.
De altfel, ambiţia de a rescrie Legea salarizării ar trebui să fie înăbuşită în ani electorali, tocmai din cauza presiunilor politicienilor deschişi în faţa oricărei propuneri din partea electoratului, oricât de năstruşnică şi imposibil de aplicat ar fi aceasta. Nu se poate petici o legislaţie incoerentă şi pe alocuri inechitabilă sub presiunea sindicală şi politică.
România ar avea nevoie de o nouă filosofie a salarizării în spaţiul public, aşa cum are, de pildă, Germania, cu definiţii clare, cu grile de salarizare coerente, gândite de aşa manieră încât să asigure pe aproape toată perioada de muncă un progres permanent, care să nu vestejească înainte de vreme interesul şi vigilenţa funcţionarului public. Pe de altă parte, funcţionarul public trebuie plătit bine, de aşa manieră încât să servească interesele statului, fără ipocrizii inutile, care nu fac altceva decât să netezească şi să justifice, la nivel pseudo-filosofic, apetitul pentru şpăgi. Un asemenea proiect nu se poate împlini însă în vremuri de austeritate relativă, în care încasările bugetului sunt insuficiente. Totodată, armonizarea veniturilor salariale cu realităţile economice şi cu importanţa socială a lucrătorilor din spaţiul public, fie că sunt ei funcționari, vameşi, medici sau profesori, poate reuşi doar acompaniat de o reformă profundă a administraţiei publice. Probabil că, dacă numărul bugetarilor s-ar adapta necesităţilor punctuale din diverse domenii sau localităţi, atunci ar apărea spaţiu financiar pentru majorări.
Deocamdată, urgenţa domeniului este corectarea inechităţilor care pot apărea din salturile vioaie ale salariului minim, de care, de altfel, guvernul este conştient. Din păcate, armonizarea trebuia să fi apărut simultan cu majorările succesive ale salariului mediu, adică în vremea Cabinetului Ponta. Nu s-a pus problema, deoarece nu era vreo prioritate coerenţa Legii salarizării, ci mesajul preelectoral: „Noi vă dăm bani“. Acum peisajul salarizării bugetarilor s-a complicat şi mai mult sub apăsarea inechităţilor izvorâte din majorări punctuale cu parfum electoral.
Proiectul de completare a Legii salarizării s-a concentrat excesiv pe raportul dintre cel mai mare şi cel mai mic salariu. Chiar şi aici lumea pare să fi uitat că varianta de sertar a Cabinetului Ponta viza un raport de 1 la 18 între cele două extreme, în timp ce tehnocraţii, sprijiniţi formal de liberali, sunt mai rezervaţi, salariul maxim fiind de 12 ori mai mare decât cel minim.
Încercarea de a corecta incoerenţele este însă sortită eşecului, deoarece în an electoral tradiţia impune exercitarea presiunilor pentru majorări, nimeni nu vrea să audă de vreo tăiere de beneficii sau de vreo plafonare. În cazul nostru, o mărire cu peste 2,3 miliarde de lei a cheltuielilor pentru salariile bugetarilor ar presupune, automat, şi nişte corecţii bugetare. Cu alte cuvinte, trebuie să ai de unde tăia pentru a cheltui în plus cu salariile. Analiştii de la ING întrezăresc o cedare a guvernanţilor sub povara presiunilor politice, în sensul majorării salariilor cu 10%, nu 5%, cât era propunerea iniţială. Ca urmare, deficitul bugetar al anului viitor ar putea urca la 3,7%, dar, cine ştie?, poate că politicienii ticluiesc vreo nouă iniţiativă menită să scofâlcească şi mai mult punguţa statului.
Realitatea tristă a României e că avem cele mai mici salarii din Europa, alături de bulgari. Dar salariile mici nu domină exclusiv spaţiul public, ele se regăsesc și în mediul privat. Angajaţii prost plătiţi care lucrează în firme privesc cu repulsie măririle de salarii din zona publică, căreia îi reproşează excesiva politizare, angajările pe cumetrie şi ineficienţa. Deşi evaluarea performanţei în spaţiul public nu are de-a face cu productivitatea, banii se strâng din impozite şi taxe, iar mediul privat este cel mai mare contributor. Ca atare, o reformă a salarizării pe merit a bugetarilor trebuie să satisfacă nu doar cererile sindicale şi mofturile politice, ci şi nevoile contribuabililor, fie ei salariaţi sau oameni de afaceri. La masa negocierilor s-au auzit însă doar criticile sindicaliştilor, acompaniate de zgomotul de fond al politicienilor. Aşa cum era de aşteptat, proiectul eşuat, care era defavorabil politicienilor, deoarece tăia parlamentarilor banii de deplasare în teritoriu şi limita indemnizaţiile de şedinţe pentru consilierii locali, a fost respins de sindicate sub alte pretexte, uşor de găsit în ţara celor mai mici salarii din Europa. Şansele de a găsi soluţii acceptate de toată lumea sunt minimale în aceste luni de nebunii electorale. Cabinetul Cioloş va avea nevoie de multă abilitate pentru a corecta, la limită, pe ici, pe colo, anomaliile unei legislaţii croite pe apucate, cu puseuri de îngrijorare care se nasc în an electoral. Orice negocieri ar avea loc acum între guvernanţi şi restul lumii se vor limita la concesiile pe care primii trebuie să le facă pe cheltuiala bugetului.
