De același autor
Premierul turc Ahmet Davutoğlu a anunțat că, la viitorul congres al Partidului Justiție și Dezvoltare (AKP) ce va avea loc pe data de 22 mai, se va retrage din fruntea guvernului. Totodată, el va renunța și la funcția de președinte al partidului, care se află la guvernare de 14 ani fără întrerupere. La data la care scriu aceste rânduri, viitorul politic al domnului Davutoğlu pare incert.
Vestea retragerii sale de la vârful politicii turce a surprins numeroși observatori, deși zvonurile cu privire la deteriorarea raporturilor sale cu președintele Recep Erdoğan se auzeau tot mai des în ultimele 9-10 luni. Cu toate acestea, mulți sperau într-o reconciliere a celor doi oameni de stat. Între ei domnea un adevărat spirit de echipă: Davutoğlu, inspiratorul, iar Erdoğan, liderul, cel care punea în mișcare ideile. De mai bine de 13 ani lucrau împreună. În 2003, Davutoğlu este consilierul diplomatic al noului premier Erdoğan, dar toți îl consideră adevăratul șef al diplomației turce, „ministrul din umbră al Afacerilor Externe“, prin ascendentul asupra tânărului promițător, dar mai puțin experimentat, Ali Babacan. De altfel, șase ani mai târziu (în mai 2009), Davutoğlu preia la propriu portofoliul Externelor, funcție pe care o deține până în august 2014, când Recep Tayyp Erdoğan este ales președinte al Republicii. Davutoğlu este alegerea naturală a lui Erdoğan ca succesor atât la conducerea guvernului, cât și a partidului, iar anunțul este făcut înainte de a fi consultată conducerea AKP. Pe scurt, un duo perfect sudat, două personalități complementare care au făcut posibilă o adevărată revoluție coperniciană în statul turc, dar și în societatea din Turcia. Grație lor, Turcia și-a regăsit profunzimea strategică (doctrină ce are la bază chiar teza de doctorat a lui Davutoğlu, cu același nume) și care a însemnat abandonarea politicii externe de aliniere la pozițiile occidentale, abandonarea alianței „nenaturale“ cu Israelul și strângerea relațiilor cu statele sunite ale arcului islamic ce pornește din Maroc și ajunge în Indonezia, trecând prin Bosnia-Herțegovina, Kosovo și Albania. Totodată, aceasta a presupus și o activă politică de influență în statele din zona islamului african subsaharian (deschiderea de noi ambasade, finanțarea de proiecte, precum noul terminal al aeroportului internațional din Mogadiscio sau asistența umanitară acordată Mauritaniei). Să notăm și puternica apropiere față de Rusia, devenită, până la criza din Siria, din „inamic ereditar“, principalul partener economic al Ankarei. Această nouă politică decomplexată și-a găsit susținerea patronatului turc, bucuros de descoperirea unor noi debușee comerciale, și a avut o contribuție însemnată la prosperitatea economică a Turciei, devenită, într-un deceniu, a 15-a sau a 16-a putere economică mondială. Totul a plecat de la abandonarea modelului societal kemalist. Acest proiect, în care s-au regăsit domnii Davutoğlu și Erdoğan, nu a însemnat nicidecum abandonarea laicității și transformarea Turciei într-o republică islamică. A însemnat revalorizarea culturii de tradiție islamică și transformarea ei în liantul societății turce, o societate în care să se regăsească și celelalte grupuri etnice, și anume kurzii (circa un sfert din populația de 78 de milioane a Turciei, indoeuropeni, cu o puternică identitate etnică, dar musulmani suniți), iar islamul să fie controlat de stat. Acest lucru s-a tradus și prin acordul de pace dintre guvernul de la Ankara și reprezentanții Partdiului Muncitoresc din Kurdistan (PKK), incheiat în 2013.
În ultimul an, însă, cuplul Davutoğlu-Erdoğan nu a mai funcționat. În mod paradoxal, ascensiunea instituțională și politică a domnului Davutoğlu, ieșirea din rolul de tehnocrat și îmbrăcarea costumului de lider au fisurat complementaritatea cu președintele Erdoğan. Jumătate din mandatul de premier al domnului Davutoğlu a fost marcat de neînțelegerile cu președintele țării: relațiile cu PKK, relațiile cu UE, încarcerarea unor jurnaliști și personalități ale lumii academice din cauza opoziției lor față de președintele Erdoğan, forțarea de către președinte a unor numiri în echipa guvernamentală (printre care a ginerelui acestuia, Berat Albayrak, devenit ministrul Energiei – acesta este sotul fiicei mai mari a lui Erdogan, Esra), forțarea unor noi alegeri legislative în toamna anului trecut și reforma sistemului politic turc, în sensul adoptării unui regim prezidențial. Nu întâmplător, la doar o zi după anunțul retragerii domnului Davutoğlu, președintele republicii s-a exprimat public pe tema necesității organizării unui referendum pentru modificarea Constituției și a instaurării unui regim prezidențial. Pentru aceasta are nevoie de 330 de voturi din cele 550 ale parlamentului de la Ankara. Partidul sau are 317. Ramane de vazut cum va obtine cele 13 voturi care ii lipsesc pentru initierea referendumului. Primul obstacol – inlaturarea domnului Davutoglu – a fost depasit fara dificultati.
Tot la o zi dupa anuntul retragerii domnului Davatoglu, coincidenta sau nu, doi jurnalisti ai cotidianului cu simpatii pentru opozitie, Cumhuriyet, Can Dündar si Erdem Gül, au fost condamnati la inchisoare de catre un tribunal din Istanbul pentru „divulgarea unor secrete de stat”. Cei doi au platit pentru ca au dezvaluit si documentat cum regimul Erdogan, prin serviciile secrete, sprijina cu arme gruparile djihadiste din Siria.
Pe plan intern, ieșirea din scenă a domnului Davutoğlu nu va deschide o criză politică în Turcia. Declarația de retragere a premierului în exercițiu a fost acompaniată de o declarație de fidelitate față de președintele Erdoğan. Cel mai probabil, în fruntea guvernului de la Ankara va fi instalat un simplu executant, unul dintre fidelii lui Recep Erdoğan, probabil Binali Ildirim, actualul ministru al Transporturilor, sau, de ce nu, chiar ginerele președintelui, Berat Albayrak. In plus, presedintele Erdogan se bucura de o mare popularitate in randul etnicilor turci iar aceasta, in opinia sa si a sustinatorilor sai, ii legitimeaza actiunile. Adevarata opozitie este reprezentata in acest moment doar de partidul pro-kurd, HDP. Este si motivul pentru care presedintele a anuntat ca va ridica imunitatea parlamentarilor acestei formatiuni in cazul in care vor fi banuiti de legaturi cu rebelii kurzi.
În ce privește relaţiile cu Uniunea Europeană, plecarea domnului Davutoğlu va însemna o mai mare rigiditate din partea Ankarei, un preț mai mare pentru orice solicitare venită din partea Bruxellesului. Declaratiile presedintelui de a nu respecta toate intelegerile din acordul incheiat cu Uniunea Europeana pe 18 martie anunta un parteneriat dificil.
