Premiul Europa pentru Teatru, 2016

Premiul Europa pentru Teatru (ETP), acest proiect care moare și renaște când nici nu te aștepți, a luat ființă în 1987, lan­sat fiind de Comisia Europeană, prezidată de Jacques Delors, pe vre­mea lui Jack Lang la Mi­nisterul Culturii din Fran­ța, membru de onoare și pre­ședinte al prestigiosului for până în zilele noastre. Proiectul s-a născut cu do­rința manifestă de a con­tri­bui la înțelegerea și schim­bul de cunoștințe între po­poarele Europei, la ini­ția­tiva unui entuziast care e și azi secretarul general al Europe Theatre Prize, Alessandro Martinez, și a fost re­cu­noscut în anul 2002 de Comisia Eu­ro­peană după ce prin evenimentele sale s-a dovedit un antemergător eficace în cons­trucția europeană începută la Maastricht. Debutul a avut girul unei mari artiste ca Melina Mercouri - patronul Premiului -, care era pe atunci ministrul Culturii în Gre­cia și a onorat cu prima distincție în ediția princeps de la Taormina pe Ariane Mnouchkine și Théâtre du Soleil, fondat de cunoscuta regizoare. Ea a dedicat pre­miul celeilalte Europe, Estului, sperând premonitoriu că barierele care despărțeau continentul în două jumătăți antagonizate vor fi eliminate de istorie.

Premiul Europa pentru Teatru a rămas fidel principiilor de­mo­cra­tice, reunind din timp în timp în câte un oraș european lumea teatrală pentru a-i celebra pe premianți. Un board din care fac parte ce­le mai cunoscute și active organizații de pro­fil a ales de-a lungul timpului numele dem­ne să reprezinte excelența artistică în exprimarea ideilor promovate de ETP, adu­cându la rampă artiști precum Peter Brook, Giorgio Strehler, Lev Dodin, Peter Za­dek, Heiner Müller, Anatoli Vasiliev, Pi­na Bausch, Robert Lepage, Patrice Ché­reau, Michel Piccoli, Krystian Lupa, Peter Stein. Începând cu ediția a treia, a fost ins­tituit și un premiu destinat noilor rea­li­tăți teatrale, menit să evidențieze ten­dințele inovatoare în creația scenică. El a fost atribuit unor artiști ai noului val, pre­cum Krzysztof Warlikowski, Oskaras Kor­šunovas, Eimuntas Nekrošius, Thomas Os­termeier, Christoph Marthaler, Pippo Del­bono, Biljana Srbljanović, precum și unor teatre sau trupe profilate avangardist, pre­cum Royal Court Theatre din Londra, Ri­mini Protokoll din Elveția, Socìetas Ra­f­fa­ello Sanzio din Italia. În jurul Premiului Eu­ropa pentru Teatru a s-a dezvoltat în același timp o efervescență a muncii de cer­cetare (cărți, conferințe), critici, oa­meni de teatru din lume contribuind la mai buna cunoaștere a fenomenelor și per­sonalităților evidențiate. Fără acest eve­ni­ment ne-am fi cunoscut mai puțin și am fi fost mai săraci în idei în privința men­ținerii teatrului în prima linie a luptei pen­tru idealurile umaniste ale acestei arte de for public. Dificultățile de organizare au fost adesea greu învinse, iar țările care s-au angajat pe acest drum au fost în general cele mai puțin bogate, ca să nu spunem sărace. După Italia și Grecia (gazdă a două ediții), au pus umărul la continuarea pro­iectului Polonia, Rusia, acum România.

Ideea de a lipi ETP de Festivalul In­ter­na­țio­nal Shakespeare de la Craiova a fost îm­brățișată cu entuziasm de Emil Boroghină, directorul FIS, împreună cu George Banu, cel care prezidează boardul acestui prestigios premiu european. Tot la ideea aces­tora a fost inițiat pentru ediția de la Craiova și un pre­miu special, acordat re­gizorului Silviu Purcărete, aflat de mai mult timp pe o lungă listă de așteptare. Pe o asemenea listă mai sunt și alte nume ro­mâ­nești concurând pentru ca­tegoria Noi Realități Teatrale, precum Ra­du Afrim și Gianina Cărbunariu, acoperind astfel un gol pe care l-am semnalat în mai multe rânduri, în raport cu aprecierile elo­gioase la adresa teatrului românesc care așteptau o confirmare.

Asocierea ETP, ediția a XV-a, cu Festi­va­lul Internațional Shakespeare de la Cra­io­va a avut părțile ei bune și altele rele. Bu­ne, fiindcă cele două evenimente s-au com­pletat bine și au interferat fericit prin prezența unui fost laureat, Thomas Os­ter­me­ier, cu cel mai recent și apreciat spec­ta­col al său, un Shakespeare - Richard III-lea, realizat la Schaubühne, Berlin; mai puțin bu­ne, pentru că ETP a fost umbrit de obo­seala indusă de un festival cu multe și am­ple desfășurări teoretice și practice, res­pectiv Festivalul Shakespeare. Pro­gra­ma­te în prelungirea acestora, evenimentele in­cluse în programul ETP și-au pierdut din anvergura cu care eram obișnuiți, mai ales în fața publicului român. Chiar și așa, trudind din greu, Alessandro Martinez și colaboratorii săi au putut aduce în Ro­mâ­nia mai întâi modelul unei structuri bine articulate, care și-a creat un algoritm ce-i asigură eficiența și mobilitatea. Am avut ace­leași cataloage amplu documentate, chiar dacă ceva mai târziu, o expoziție de car­te cu aparițiile editoriale prilejuite de ETP, con­ferințe despre și interviuri cu per­so­na­li­tățile aflate pe podium la această ediție.

Se cuvine să începem cu Mats Ek, lau­rea­tul absolut, deși el a fost ultimul în ca­len­da­rul manifestărilor, mai ales pentru că întâlnirea cu regizorul şi coregraful suedez de notorietate a fost o mare bucurie pen­tru toți. Omenește vorbind, am avut parte de un face à face reconfortant cu un ar­tist de peste 70 de ani, în plină forță crea­toare (încă mai dansează), din aceeași fa­mi­lie cu Pina Bausch, a cărei artă o con­tinuă. Punând conceptul de teatru-dans pe treapta pe care o merită în arta con­tem­porană marcată de sinteze și forme de gra­niță, Premiul Europa pentru Teatru acor­dat acestui mare artist al lumii con­tem­po­rane omagiază nu doar o personalitate, ci și un fenomen pe care artistul suedez îl re­prezintă cu brio. Nu e prima oară când des­coperim interesul pe care-l manifestă arta modernă pentru corpul uman și in­teracțiunea acestuia cu spațiul din jur ca principiu vital esențial într-o lume care se artificializează pe zi ce trece. Stilul Mats Ek, artistul format în spiritul lui Ingmar Ber­gman și în ambianța baletelor com­pa­niei Cullberg, corespunde naturii umane, s-a opinat în dezbateri, reevaluând pro­ble­ma gravitației printr-o mai mare apro­pie­re de pământ. Mats Ek ne spune po­vești cu miez moral, trăite expresionist mai aproape de suflet decât de idee. În acest spi­rit revizitează baletele clasice și oferă va­riante dansate de mare emoție unor pie­se cunoscute, precum Casa Bernardei Al­ba, Neguțătorul din Veneția, Romeo și Ju­lieta, Don Juan, Livada cu vișini. „Pro­ble­ma nu e de a da foc casei, spune Ek cu re­ferire la dansul clasic, academic, ci de a o re­decora.“ Prețuirea arătată femeii în co­regrafiile sale a fost demonstrată și cu această ocazie prin invitarea în spectacol a partenerei sale preferate, Ana Laguna, o dansatoare în vârstă, dar cât de caldă și ade­vărată. Povestind despre spectacolul Li­va­da cu vișini, în regia și coregrafia lui Mats Ek, criticul Marina Davîdova, cu­nos­cută pentru opiniile îndrăznețe, i-a cri­ti­cat regizorului viziunea (o actualizare du­pă ureche, după părerea sa, în raport cu noi­le realități rusești), dar a apreciat ge­nia­litatea dansului, evocând albul rochiei de mireasă al Ranevskaiei (Ana Laguna), ca­re devine ea însăși o livadă.

Lista laureaților de la categoria Noi Realități Teatrale a cuprins nume cunoscute și mai puțin cunoscute, precum Juan Mayorga (dramaturg, Spania), Joël Pom­merat (dramaturg, regizor, Franța), Vik­tor Bodó (regizor, Ungaria), Teatrul Na­țio­nal din Scoția și regizorul german An­dreas Kriegenburg, un autodidact care e la origini tehnician de scenă și s-a făcut cunoscut ca regizor la Volksbühne Berlin, unde a montat Woyzeck de Büchner. Sti­lul pe care-l experimentează, un teatru în spiritul și cu gestica actorilor din filmele mute, ca Buster Keaton sau Tati, e aplicat unor teme ce vin din lumea de­z­moș­te­niților, a rataților, a oamenilor insig­ni­fi­anți, al căror fond de umanitate îl redă cu căldură. Așa s-a apropiat de dramaturgia Deei Loher, iar la Craiova ne-a arătat un spec­tacol după Nathan Înțeleptul de Les­sing, text redescoperit (se joacă și în Ro­mânia) pentru problemele legate de to­leranța religioasă și etnică pe care le pune, pus în scenă de Kriegenburg în stilul amin­tit. Asta a făcut să vedem pe scenă, preț de trei ore, actori cu corpul acoperit de un strat argilos de pământ, care se de­pl­a­sau în pași de marionetă, ca niște ances­trale figurine de lut manipulate cu exac­titatea jocului ritualic. Nici Joël Pommerat, jucat în România, și nici Viktor Bodó n-au fost prezenți cu producții, iar cele ale spaniolului Juan Mayorga (cunoscut pu­blicului de la noi prin montarea Hamelin de la Teatrul Mic și traducerile în volum de la Fundația Camil Petrescu) n-au fost concludente.

Extrem de convingător și sur­prin­zător prin noutatea conceptului a fost, în schimb, Teatrul Na­țio­nal din Scoția, care a prezentat cel mai bun spectacol al ediției, o producție menită să valorifice po­ten­țialul sunetului pe care tehnica modernă îl reevaluează astăzi în varii forme. Spec­tacolul Ultimul vis pe pământ, prezentat de o trupă de cinci actori (doi dintre ei și instrumentiști), sub bagheta regizorului scenarist Kai Fischer, a fost o încântare. Ideea poetică a unei vederi din afară a planetei noastre chinuite azi de atâtea pro­bleme s-a concretizat într-un scenariu ba­zat pe stenogramele astronautului Gagarin în dialog cu Baza de la pământ, iar acelea furnizate de comunicarea între un vas cu emigranți naufragiați în Mediterana și salvatorii de ocazie. Vorbele lor ajung la spectatori prin intermediul căștilor pri­mi­te la intrare, întregul spectacol com­pu­nân­du-se de altfel pe această cale, prin com­binarea unui amplu plan sonor elaborat dinainte și vocile actorilor care intervin live prin microfoane. Imaginea Terrei mă­turate de ape, dintr-o cicloramă de fun­dal, a însoțit spectacolul pe tot parcursul lui. Vraja produsă ne-a însoțit mult timp du­pă, reflectând la frumusețea ideilor sim­ple, dar adevărate.

Am regretat că printre premiații prezenți la festivitățile de premiere a lipsit com­pa­triotul nostru Silviu Purcărete, precum și faptul că producția sa cu O furtună, spec­ta­col realizat la Craiova, n-a putut fi pre­zentat decât sub forma unei filmări. La ei acasă, românii n-au știut să profite de aceas­tă reuniune de prestigiu unde se în­tâlnesc atâția oameni de teatru din lumea largă. Nu i-am văzut de altfel nici pe cei­lalți artiști, pentru a căror promovare in­ter­națională se luptă criticii și orga­ni­za­torii. E bine că forurile ETP au decis prin sta­tut ca acest premiu, consistent ca va­loare, să nu fie acordat decât în prezența titularilor. Cu ani în urmă, la Salonic, Peter Zadek s-a supărat tare din această cau­ză. Dar el avea 80 de ani.

*Imagine din spectacolul O furtună, în regia lui Silviu Purcărete (foto: Florin Chirea)