Hai-hui prin câteva aproape capitale culturale europene (IV)

Tiuk! - c’avem kef!

Pentru mulți ani, Brașovul a fost pentru mi­ne locul unde stătea trenul juma’ de oră de-aveam timp să fug să-mi iau apă și eugenii. Pe urmă m-a invitat Mihail Va­ku­lovski să țin o prezentare la Rockstadt și to­tul s-a schimbat. Mihail e scriitor și con­duce revista online Tiuk!, la care cu onor am făcut desene ca să fiu cu un picior în mainstream-ul cultural (22-ul Gabrielei Adameșteanu) și cu unul în alternativa lui. Adică la o publicație literar-voluntară un­de publică cei mai răi - în sens bun - scriitori contemporani. Mihail împreună cu Carmina și Alexandru sunt o forță a naturii de pe malul ăsta și celălalt al Pru­tului. Eu am o slăbiciune pentru scriitori, dar poate și „vski“-ul ăsta ne-a adus îm­preună (deși al meu e fără k).

Ia imaginați-vă un club cu pereți negri un­de se cântă rock greu și la greu și care, pen­tru niște ore, devine loc de lansare de cărți sau discuţii sofisticate despre cul­tu­ră. Ha? Te pui cu scriitorii ăștia? Întâlnirile Tiuk! sunt de pomină. Am avut o sală pli­nă ochi și, unde mă temeam eu de băieții ăia fioroși cu păr lung și bocanci cu ținte, am avut parte de un public avizat, cu care am polemizat cordial-cultural-politic niș­te ore bune. (Rockstad a fost unul dintre cluburile care și-au asumat condiția pre­ca­ră a culturii contemporane și s-a închis pre­ventiv imediat după Colectiv. Acum aflu că s-a redeschis mai mișto și fără bu­li­ne. Le urez lui și serilor Tiuk! la mai mare.)

Nu era prima dată când ajungeam la Bra­șov ca să dau din gură (și diapozitive), da­că tot nu pot desena pereții dați cu humă ai muzeelor românești. Alt grup de scrii­tori (universitari), cu Mușina și Bodiu și Caius, ne invitaseră pe mine și pe Lia prin 1996 să facem o prezentare a artei noastre și a artei contemporane în general (că pe vremea aia eram un soi de propagandiști ai noilor expresii) la Mediateca bibliotecii. O chestie faină la manasardă, după cum ziceau ei. Și a fost fain, că și acum îmi amin­tesc clac-clac-ul diapozitivelor și ochii larg deschiși din public (deh! atunci n-aveam laptopuri și proiectoare video).

Poiana fără de cultură

Marea problemă culturală a Brașovului e Poiana Brașov, așa cum a Constanței e Ma­rea Neagră. Toate resursele și energiile sunt consumate de pârtii de schi, hoteluri, cluburi, vedete tunate și kitsch fioros. Pen­tru cultura pe bune rămâne ce cade de pe Tâmpa. De-aia Brașovul a ratat lista scurtă a orașelor candidate la Capitala Culturală. Cică proiectul era cu munți și cerbi și gon­dole. N-am avut puterea să citesc apli­ca­ția, că noul limbaj de lemn cu industrii cul­turale mă doboară la fel ca și vechiul lim­baj de lemn de Epocă de Aur.

Brașovul este un oraș mișto (chiar așa ră­sucit și de comuniști și gentrificat de ca­pi­taliști) care a avut norocul să-și salveze Cen­trul Vechi, piața și catedrala, în jurul cărora a crescut orașul și unde se întâmplă tot, de la Cerbul de aur la Revoluția din Decembrie sau Festivalul Berii de acum. Con­centarea asta în Centru e o problemă, dar, după cum ați citit în Hai-hui-ul pre­ce­dent, proiecte precum Zilele Mănăș­tu­rului la Cluj sparg blocada și ne demo­cra­tizează cultural orașele. Brașovul are în­fipt în mijlocul pieței Muzeul de Istorie... și nu vă mint când vă zic că undeva, prin 1994, am expus în el împreună cu un grup de artiști, la vremea aia tineri. Era, așa, un cântec de lebădă al vechiului Atelier 35 și al aerului revoluționar post-1989. Atunci, clădirea era singurică și gri în mij­locul unei piețe goale, acum e colorată, în mijlocul unui vacarm de terase și turiști guralivi. Dacă prin 1994 era posibil, ca ar­tist contemporan, să expui la Muzeu (cu Gra­ur, cu Mihălțianu), după aia, nu. 20 de ani de pauză. Eu, care sunt hiperactiv și pre­zent la aproape tot ce mișcă în artele vizuale naționale, n-am mai auzit nimic de Brașov. Nici de expoziții, nici de pre­zen­tări, nici de nimic. Incredibil.

Alina și George

Nu mai știu cum am dat unii de alții. Pro­babil pe Facebook, că așa se fac prie­teniile mai nou. Alina Andrei și George Roșu iubesc desenul, fanzinele și narațiunea cu imagini și cuvinte. Bingo! Exact ce iubesc și eu. Alina face povești minunat-desenate pe care le publică în niște cărți mici trase la xerox sau le postează secvențial pe In­ter­net. Personajele sunt decupate din hâr­tie și aruncă umbre și cuvinte unele peste altele. Alina are acum o expoziție-poveste în vitrina librăriei de limbă engleză An­tho­ny Frost din București. George e cu umor și texte colorate, comentând zi de zi zi­de­zi­ul nostru banal-miraculos pe niște A4-uri virtuale. Pe el îl vedeți în microgalerii clu­jene sau la București, pe casa scării unor blocuri, dar cel mai sigur online la Revista ARTA, unde are rubrică. Alina și George (plus prietenii și iubitele) constituie un nucleu tare de unde crește ceva important pentru oraș și artă în general.

Ne-am tot dat like-uri până când George, exasperat de proiectul cultural de sub Tâm­pa, m-a invitat în persoană să vorbesc despre ce și cum este pe ici-pe colo în lu­mea mondială a artelor, altfel de cum cre­de primarul și maeștrii lui care fac artă fru­mos-națională, după gust și după ure­che. Artiștii adevărați nu sunt înfumurații ca­re se văd la televizor (bani ușori și fitze grele), ci ăia care-și împărtășesc solidar ex­periența. Suntem un trib planetar și ne gă­sim unii pe alții, oricare ar fi condițiile lo­cului. „Centrul este acolo unde se în­tâm­plă ceva“, spunea Kristine Stiles, teo­reticiana de la Duke University...

Hop la HOF! ... și altele

HOF e o cafenea con­struită tot în buricul târ­gului, în piața centrală, special pentru evenimente cul­turale, filme, cărți și hip­steri. Hipsterii sunt altceva decât spun zia­rele intelighenției în linie dreaptă sau alea ale pesediștilor pensionari. Hipsterii sunt tineri educați și interesați de cultură, cu cap bun și țoale bune, antreprenori care și-au luat viața în mâini, fără să ceară vo­ie ministrului și prefectului. Softiști, bi­cicliști, ecologiști, corporatiști și stângiști, o Românie activă și pricepută, plus design de calitate și publicații la răsfoit la liber. Io­nuț Ţaţa, care a făcut HOF și alte mi­nuni (depozite de date digitale, ca să nu-ți mai umpli camera cu dosare cu șină și fișete de metal), m-a luat de-acasă de la Si­biu și m-a dus drept la locul faptei. Cum se zice în artă: wall to wall. Să nu încep să vă zic despre cât de bună e cafeaua...

În Brașov trăiesc și lucrează Aitch și Sad­do, doi dintre cei mai interesanți artiști ilustratori și/sau graffiti.

Pe o stradă din Centrul Vechi era o mică ga­lerie a lui Rudy von Kronstadt, loc de work­shop cu picturi și ceramici la vân­za­re. Nu era rău, o încercare de su­pra­vie­țu­i­re. Din păcate, aud că s-a închis. Câte lu­cruri bune nu văd eu închizându-se de 25 de ani... Muzeul Casa Mureșenilor (ăla cu im­nu’), care-i tot în centru, a fost res­tau­rat tip-top, camerele eliberate de măr­tu­riile familiei (duse în spate, unde e recreat interesant ambientul epocii, cu peep-show în bibliotecă). Directorul e tânăr, pe­reții sunt albaștri și becurile ultimul răc­net. Arată ca un cabinet de stampe im­pe­cabil și sincer mă gândesc că ar fi un loc excelent pentru o bienală de desen. Ener­gie să avem cu George și Alina, că Marian Ivan mi-a promis deja un desen de-al Ge­tei Brătescu.

La Raft

Centrul Multicultural al Universității Tran­­silvania din Brașov e plasat la parterul uni­versității și constă în câteva camere de­ve­nite mul­ti­func­țional spații de concerte, ex­poziții și discuții. Adrian Lăcătuș, un om des­chis la min­te din gașca scriitorilor bra­șo­veni ce­le­bri (Mușina et comp.), e cu no­roc am­fi­trionul locului. Norocul nostru. Ma­mă, ce-mi place asta cu centrul mul­ti­cul­tural, când România s-a înțepenit creș­tin-con­ser­vator-antiimigrant și e pe cale să-și ne­ge una dintre cele mai mari re­sur­se - di­ver­sitatea! Ei bine, în prima sală a fost inau­gurată o bibliotecă de artă con­tem­­po­rană (cataloage, albume, reviste in­ter­­na­țio­nale donate direct de artiști). Bi­blio­­te­cile noastre nu au artă contemporană că n-au bani (albumele sunt scumpe) sau nu mai știu ce vine după Dali. Secția de care vorbim înseamnă un corp de bi­blio­te­că de la IKEA, plus o masă și două scaune. Unul dintre rafturi a devenit Galeria Raft, o ini­țiativă simplă și eficace de-a face pro­iec­te artistice cu buget zero, ironizând fe­lul în care arta este înțeleasă și finanțată la noi (toate orașele au un teatru, o filar­mo­ni­că, o bibliotecă și un stadion, dar ga­le­rie de ar­tă municipală, nu). N-are rost să vă spun că Raft e o idee a neobositului Geor­ge Roșu. La inaugurare, sala a fost plină și ce m-a impresionat pe mine au fost tinerii care au stat ore să răsfoiască publicațiile.

În loc de concluzie

Mihail Vakulovski e acum librar la Hu­ma­nitas.

Notă: Seria asta (care va mai dura ceva) de reportaje culturale subiective e mai mult despre arta vizuală și activism pen­tru că în asta mă învârt de-un sfert de se­col. Nu fac cercetare exhaustivă, nu obo­sesc verificând milimetric datele și nici nu mă asigur că n-am uitat pe ci­ne­va (sigur am uitat). Viața îmi scoate în ca­le diverși oameni minunați și con­tex­te­le lor aprige și încerc un exercițiu de ad­mi­rație pentru ei și bătălia lor de zi cu zi.

Data viitoare, Târgu Ocna și extraor­di­na­rul proiect Cerc. Arta contemporană la li­ceu.

Explicatie foto:  Mihai Vakulovski, Dan Perjovschi, Adrian Lăcătuş şi George Roşu lângă Galeria Raft de la Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov