Germania recunoaște genocidul armean

Votul din Bundestag pentru recunoașterea genocidului armean, de acum 100 de ani, a fost surprinzător. El a intervenit într-un moment delicat al relațiilor dintre UE și Turcia. În luna martie, Bruxellesul a sem­nat cu Turcia un acord ca­re, în ciuda tu­turor im­per­fecțiunilor, a diminuat flu­xul sirienilor spre ruta bal­canică. „Votul a ve­nit în­tr-un moment ne­po­tri­vit!“, s-au grăbit să de­clare mai mulți responsabili ai gu­vernului condus de An­gela Merkel. Greu de cre­zut, în condițiile în care aces­­ta a fost susținut de toa­te forțele poli­ti­ce din Bun­destag – CDU, SPD, stân­ga radicală și chiar ver­zii conduși de Cem Öz­de­mir, un deputat de origine turcă. Gestul par­lamentului german fusese precedat cu numai câteva săptămâni înainte de un apel adresat cancelarei Merkel de 100 de intelectuali de prim rang din Germania pentru recunoașterea genocidului asupra armenilor (1,5 milioane de victime, po­tri­vit surselor proarmene; între 300.000 și 500.000, potrivit versiunilor turce). După votul deputaților germani, numărul țări­lor care recunosc genocidul împotriva ar­menilor a ajuns la 29 (între care Franța, Ru­sia, Italia, Polonia, Marea Britanie, Bul­garia, Grecia și Austria). Un gest sfidător, potrivit președintelui turc Recep Erdoğan, care, în ciuda rezervelor sale față de ke­ma­lism, nu poate accepta să se considere că republica turcă s-a născut pe acte de pu­rificare etnică (Mustafa Kemal dădea în mar­tie 1923 un decret de amnistie a tu­tu­ror participanților la operațiunile împo­tri­va armenilor, gest urmat de expulzarea et­nicilor greci), iar edificarea statului mo­dern turc a fost făcută de oameni implicați în acte de genocid.

Fără a nega evenimentele tragice comise între 1915-1916, Ankara re­fuză totuși ter­menul de ge­nocid. Totodată, Armenia oto­­mană s-a aflat sub co­mandament militar ger­man, iar respon­sa­bi­li­tă­țile în tragicele evenimente sunt împărțite. De altfel, rechemarea ambasadorului pentru consultări nu a în­târziat să se producă. În ia­nuarie 2001, după recu­noaș­terea de către par­la­mentul francez a geno­ci­dului, am­basadorul turc a fost rechemat, au fost or­ganizate manifestații antifranceze, pro­du­se franțuzești au fost boicotate, iar re­ac­țiile oficialilor de la Ankara au fost tăioase. De această dată, în ciuda temerilor ex­pri­mate de europeni și de presa germană, An­kara a fost mai moderată. Purtătorul de cuvânt al guvernului de la Berlin a de­cla­rat că „relația bilaterală germano-turcă poate și va rezista unor diferențe de opi­nie“, iar noul premier turc Binali Yıldırım că „Germania și Turcia sunt aliați foarte importanți. Nimeni nu trebuie să se aș­tepte ca relațiile dintre cele două state să se deterioreze în mod total și dintr-o da­tă, din cauza unor decizii “ precum cea a parlamentului german. Ministerul turc al Afacerilor Externe a convocat numărul doi al Ambasadei Germane de la Ankara, în limbaj diplomatic, acest gest arătând mo­derație.

Și totuși, cum să interpretăm decizia res­pon­sabililor politici germani de a pune la în­cercare relațiile cu Ankara într-un mo­ment în care mulți observatori declarau că UE este ostatecă Turciei și mai ales având în vedere importanța cooperarii eco­no­mice germano-turce (40 de miliarde de do­lari în 2015, primul partener co­mer­cial al Turciei)? Și de ce tocmai acum, când, de mai bine de 15 ani, camera infe­rioară a par­lamentului de la Berlin a evitat să dea curs solicitărilor pentru recu­noaș­terea acestui genocid? Este drept că, în ultimul timp, au existat câteva semnale clare în acest sens. Anul trecut, cu ocazia co­me­mo­rării centenarului genocidului, pre­șe­din­tele Germaniei, Joachim Gauck, și preșe­din­tele Bundestagului, Norbert Lam­mert, au evocat în mod deschis ge­no­cidul îm­po­triva armenilor, iar regizorul ger­man de origine turcă Fatih Akin a lan­sat cu câteva luni înainte filmul The Cut, film ce-l are ca personaj central pe ar­meanul Nazareth Ma­noogian, deportat din satul natal și ca­re, aflând că fiicele sale nu ar fi fost uci­se în timpul operațiunilor din anii 1915-1916, pornește în căutarea lor. Aceste eve­ni­mente ne arată că autoritățile de la Ber­lin erau de mult pregătite să re­cu­noască ge­nocidul împotriva armenilor, cu atât mai mult, cu cât reprezentanți ai co­mu­ni­tății de origine turcă se aflau printre pro­mo­tori.

Berlinul a dorit să sancționeze derivele au­toritare ale lui Erdoğan și amenințările la adresa UE, folosirea crizei refugiaților pen­tru a pune presiune pe partenerii europeni și, evident, să reașeze relația germano-turcă pe adevăratele raporturi de putere. La o privire mai atentă, marja de manevră a Turciei este destul de redusă, în con­di­ții­le în care relațiile cu Rusia (al doilea mare partener comercial) sunt în impas, iar SUA refuză să îi susțină ambițiile re­gio­na­le. De-a lungul timpului, reacția turcă fa­ță de gesturi similare a fost mai mult re­to­rică, după care relațiile au intrat pe făgaș normal. Dincolo de conotațiile politice și geopolitice, votul din Bundestag este un pas suplimentar care va ajuta, mai de­vre­me sau mai târziu, Turcia să își accepte în mod seren trecutul.