Provocarea Nicușor Dan și „fantasmele salvării“

Evenimentul socio-politic cel mai spectaculos al acestui an electoral este traiectoria USB/USR. E interesant că se scrie și se vorbește despre acesta nu atât plecând de la înțelegerea a ce­ea ce este fenomenul Nicușor Dan, ci despre ceea ce unii ar vrea ca el să devină, iar alții se tem că va deveni. Și nu în sensul eșecului sau suc­ce­su­lui electoral, ci în sensul ca­pa­cității de a aduce o schim­ba­re, bună sau rea. Astfel, spe­ranța unora și teama altora contribuie deopotrivă la cons­truirea acestui fenomen care este, în același timp, un pro­dus semnificativ al societății românești de azi și o provocare pentru aceasta.

Rezultatul obținut la București este numai mar­ginal produsul unui context punctual (pră­bu­șirea PNL în Capitală), fiind în primul rând o consecință a raporturilor actuale între ce­tă­țeni și clasa politică. S-a vorbit deja despre fap­tul că societatea s-a schimbat mai mult de­cât au făcut-o partidele. Era cel puțin im­pro­babil ca energia socială manifestată prin di­verse proteste, din ianuarie 2012 până la ce­le de după Colectiv, trecând prin numeroasele ma­nifestații împotriva proiectului de la Roșia Montană, să nu aibă o proiecție în plan elec­toral. Partidele au încercat și parțial au reușit să instrumentalizeze punctual astfel de eve­ni­mente, dar, orbite fiind de situația lor mo­no­po­listă, au ratat răspunsul la cauzele care stau la baza declanșării unor astfel de pro­tes­te. O clasă politică paralizată, pentru că era și rămâne prinsă în cleștele ca­re îi agravează pe zi ce trece lipsa de credibilitate: ina­dec­va­re vizibilă față de partea cea mai dinamică și in­de­pendentă a societății și ame­nințarea constantă din partea instituțiilor statului care se ocupă cu lupta anticorupție.

Nu știm ce va deveni Uniunea Salvați România, dar azi pu­tem spune că răspunde exact acestei situații în care sistemul partizan are nevoie de o redinamizare. Este cunoscut efec­tul mișcărilor care se vor „antisistem“ de a contribui indirect la relegitimarea sistemului. Intrarea în parlament a unui astfel de partid nu este clar cât va contribui la schimbarea de­ci­ziilor importante, dar sigur va recredibiliza atât procesul electoral, cât și instituția par­la­mentului. Refuzul renumărării voturilor în câ­teva secții din Sectorul 1 ne arată că partidele sunt speriate de noul jucător politic. Dar par­ti­dele formează numai un subsistem, aflat în cri­ză, în timp ce ansamblul sistemului este de aș­teptat să înțeleagă oportunitatea de re­le­gi­timare prin acceptarea unui nou-venit.

Li­derii și suporterii USB/USR se declară „an­ti­sistem“ fără a face distincția între întregul sis­tem politico-instituțional și (sub)sistemul de partide. Așa pot seduce două mari categorii de public: cel caracterizat prin votul de pro­test conjunctural, respectiv, cel populist-an­ti­sistem. Prima categorie este aceea a tipicului votant anti-PSD, asimilat cu centru-dreapta: ne­mulțumit de oferta de pe partea sa, sedus de discursul anticorupție, deschis față de ide­ea de schimbare. A doua categorie este mai diversă: unii sunt seduși de discursul populist tip „să scăpăm Bucureștiul de politicieni“, al­ții au o imagine ideologică a actualului sistem politic pe care ar vrea să-l revoluționeze. Pri­mii sunt moderații, au un potențial numeric ma­re la toamnă, ceilalți sunt radicalii, sin­gu­rii care vor da un vot de adeziune durabil, sunt un izvor de activism civic și politic.

Funcția alegerilor de la București a fost aceea de a indica un învingător capabil să federeze aceste două categorii care, pe termen lung, au traiectorii divergente. Funcția alegerilor na­țio­nale devine aceea de a propulsa în par­la­ment o forță politică care să schimbe ima­gi­nea / dinamica vieții politice românești.

Deschiderea acestei posibilități a produs două ti­puri de atacuri. Primele sunt cele venite di­rect sau indirect din partea partidelor mo­no­po­liste, celelalte din partea celor care su­bli­nia­ză iluziile și pericolele unei mișcări cu obiec­tivul în același timp ambiguu și voluntarist al „Salvării României“. Dar acel proces care face ca sistemele politice să fie în general re­zis­tente și, cu excepția situației revoluționare, să poată utiliza în favoarea lor mișcările „an­ti­sis­tem“, tot așa aceste mișcări „antisistem“ știu cel mai bine să utilizeze în favoarea lor energia folosită pentru a le ataca. Iar noul par­tid al lui Nicușor Dan are o poziționare stra­te­gică care îi permite acest tip de validare prin atacurile îndreptate împotriva sa. În anii ’90, PNȚCD și CDR au beneficiat de acest me­ca­nism, mai târziu Traian Băsescu, chiar și pe du­rata unui (prim) mandat prezidențial. De alt­fel, USR pornește ca exponentul unei so­cie­tăți civile și al unor generații a căror cultură politică s-a format (și) în timpul mandatelor lui Traian Băsescu, fiind alimentată atât de dis­cursul antisistem al președintelui, cât și de dis­cursul antisistem al adversarilor săi. Noua miș­care politică răspunde unei cereri venite din constatarea eșecului ambilor producători de discurs de a schimba în mod convingător realitățile pe care le-au criticat. Un eșec cons­tatat și criticat de mulți, dar, iată, insti­tu­țio­na­li­zat cu succes numai în jurul unui Nicușor Dan, cineva departe de a fi lipsit de charismă, dar cu o charismă paradoxală, care aduce cu cea a foștilor dizidenți. Discursul său poate mo­biliza nu pentru că spune ceva nou, ci pen­tru că e credibil, dar și provocator prin uti­li­za­rea miturilor radioactive ale salvaționismului po­litic, analizate în cartea clasică despre post­co­munism a profesorului Tismăneanu.