De același autor
În al doilea rând, precizează clar în ce sens este constituțional articolul de lege și, evită în acest fel, măcelărirea Codului Penal în Parlament sub pretextul redefinirii. În al treilea rând previne posibilitatea ca procurorul să „forțeze” faptele pentru a le încadra în abuz în serviciu și în închide în acest fel gura celor care denunță „abuzurile procurorilor”. Partea proastă este că din acest moment CCR statuează că incompentența funcționarului public nu este o infracțiune.
Să luăm următorul caz: procurorii DNA au alcătuit un dosar de câteva mii de file în care au adunat documente semnate și mărturii provenite atât din interiorul instituției cât și din partea posibilelor victime din care rezultă că un ministru, să zicem Titus Corlățean, se face vinovat de „abuz în serviciu, cu obținere de foloase necuvenite pentru altul” - și „împiedicarea exercitării drepturilor electorale”.
„În contextul organizării alegerilor prezidențiale din anul 2014, în calitate de ministru al afacerilor externe, Corlățean Titus, prin încălcarea procedurilor legale și prin acte de dispoziție, a organizat discreționar secțiile de votare din străinătate, obținând astfel un folos necuvenit pentru candidatul propus și susținut de partidul din care făcea și el parte. Folosul necuvenit pentru altul a constat în limitarea numărului de cetățeni români care și-au putut exercita dreptul de vot în străinătate.”
Citatul provine din comunicatul DNA și, cum scriam nu demult sugerează că Titus Corlățean a semnat documente ilegale cu scopul de a preveni cetățenii români din străinătate să își exercite dreptul de vot, infracțiune prevăzută ca atare în articolul 385 Cod Penal. Cum există indicii mai mult decât suficiente că domnul Corlățean a abuzat de calitatea sa de ministru încălcând legea, dosarul său nu ar trebui să fie afectat în nici un fel de decizia Curții Constituționale. Iată ce afirmă textul integral al Minutei CCR:
„Cu unanimitate de voturi,
Decide: Admite excepția de neconstituționalitate si constată că dispozițiile art. 246 alin. (1) din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.
Respinge excepția de neconstituționalitate, ca neîntemeiată, și constată că dispozițiile art. 13 din Legea nr.78/2000 sunt constituționale în raport de criticile formulate. Definitivă și obligatorie.”
Pedepsele cu închisoarea pentru abuz în serviciu sunt constituționale
Este de remarcat, în primul rând, că ultima propoziție a minutei se referă la următorul text din legea privind prevenirea și combaterea corupției: „Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.”. Aceast articol, lăsat neatins de decizia CCR, spune că este constituțional să faci închisoare pentru abuz în serviciu în România și îi contrazice pe diverși contestatari transformați în mari apărători ai drepturilor infractorilor precum Traian Băsescu sau Călin Popescu Tăriceanu.
Parlamentul lăsat să mestece în gol
În al doilea rând, în pofida titlurilor mai mult sau mai puțin interesate din presă, care pretindeau că abuzul în serviciu este „parțial neconstituțional”, adevărul este că decizia nu conține nicăieri termenul „neconstituțional”. Ceea ce susțin negru pe alb judecătorii CCR este faptul că articolul 297 este constituțional dacă și numai dacă prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”. Prin restrângerea condițiilor de constituționalitate la un singur înțeles, CCR ia din mâinile procurorilor posibilitatea de a interpreta în mod subiectiv și potențial abuziv „îndeplinirea defectuoasă” și răspunde astfel îngrijorărilor privind faptul că ambiguitatea textului dă prea multă putere procurorilor. De ieri, procurorii au atâta putere câtă capacitate vor avea să probeze încălcarea legii.
Pe de altă parte, dacă textul este constituțional - chiar și numai într-o singură interpretare, dar constituțional - atunci nu mai este nevoie de intervenția Parlamentului pentru o eventuală „redefinire” a abuzului în serviciu. Parlamentul nu mai are de ce să modifice formularea din textul legii de vreme ce aceasta este constituțională, dar într-un înțeles restrâns. Există suficiente informații care indică faptul că exact asta așteptau parlamentarii: o decizie a Curții Constituționale care să le permită o „redefinire” cât o dezincriminare de facto. O indicație în acest sens este declarația de ieri a lui Tăriceanu potrivit căreia „aşa cum decurg lucrurile, în ultima perioadă abuzul în serviciu s-a constituit într-o metodă abuzivă de apreciere şi de anchetare a multor oameni care sunt primbaţi acum pe la procuratură, prin instanţe. Întotdeauna definiţiile laxe lasă loc la interpretări şi când ele sunt făcute nu cu bună intenţie, atunci putem să fim confruntaţi cu multe abuzuri şi excese. Cred că rolul CCR este extrem de important, dar, sigur, nu înseamnă că Parlamentul trebuie să se derobeze de la responsabilitatea pe care o are – de a face legi bune, clare, la care interpretarea să nu fie posibilă într-o manieră atât de extensive, cum a fost cazul abuzului în serviciu”. În traducere liberă partea cu „derobarea” înseamnă că Tăriceanu și alții abia așteptau ca articolul să fie declarat „parțial neconstituțional” și întors la Parlament pentru o „redefinire” care să măcelărească textul Codului Penal până la a-l face inutilizabil. Declarând actualul text constituțional, CCR i-a luat Parlamentului pâinea de la gură și i-a lăsat pe Tăriceanu și Ponta să mestece în gol. Să nu ne amăgim însă, va urma o luptă pentru ca textul venit de la CCE să ajungă în parlament.
De observat că lucrurile ar fi stat cu totul altfel dacă în formularea Curții, textul ar fi fost declarat explicit „neconstituțional” pentru că în această situație, dosarele aflate în lucru la DNA ar fi devenit maculatură, iar Curtea era obligată să trimită textul Parlamentului spre ajustare. Dezastrul în legătură cu care a avertizat Codruța Kovesi nu s-a produs, dar nu este mai puțin adevărat că el era perfect posibil. CCR a avut grijă să nu ucidă anticorupția, dar nu putem să nu observăm că i-a arătat pisica DNA sugerându-i că lucrurile ar fi putut sta și altfel. Mai multă modestie pentru DNA și procurorul șef nu strică dar, pe de altă parte, atunci când CCR lasă să se înțeleagă că întreaga jurisprudență anticorupție e la mila sa, Curtea își asumă o putere cam mare, care excede măcar puțin scopul cu care a fost gândită.
Ce vor face politicienii?
Decizia CCR face din abuzul în serviciu o chestiune care trebuie și poate fi rezolvată strict între procurori și instanțele de judecată și pentru că articolul 297 nu necesită interpretare sau redefinire, Curtea nu are de ce să îl trimită Parlamentului spre a fi pus în acord cu decizia de ieri. Acest lucru nu înseamnă că sub un pretext sau altul, politicienii nu vor încerca să intervină. După cum se poate vedea mizele sunt prea mari iar actorii prea numeroși și puternici ca politicienii să se mulțumească să ia act de decizia Curții Constituționale fără să riposteze. Nu am dat exemplul lui Titus Corlățean chiar întâmplător. Omniprezentul Victor Ponta s-a grăbit să posteze pe Facebook următorul panseu juridic: „De ani de zile toți oamenii raționali (...) spun că trebuie sancționate faptele care țin de legalitate, nu de oportunitate! Legalitatea e treaba magistraților - oportunitatea funcționarului sau a omului politic care răspunde politic nu penal! Altfel totul se transformă în abuz și orice faci (fără a încălca nicio lege) devine pasibil de interpretare după 1 an sau după 10 ani!
Deci dacă ai încălcat cu buna știință o lege care spune ce trebuie să faci și să nu faci - ești pasibil de răspundere penală (dar trebuie arătată prevederea legală)! Dacă nu ai încălcat nicio lege, oportunitatea unei decizii administrative sau politice nu poate fi apreciată de un procuror! Punct.
Caz tipic - dosarul lui Titus Corlățean! Nu scrie în nicio lege câte secții de vot trebuie să fie în străinătate, putea legal să facă oricâte considera oportun (și a făcut un număr identic ca în 2009, când nu a fost nicio problemă)! În final s-a dovedit că decizia a fost defectuoasa că au fost cozi în anumite secții (ceea ce mi-a produs mie un prejudiciu pentru că am pierdut alegerile din această cauză). Corlățean a răspuns politic prin demisie, dar nici nu a încălcat o lege, nici nu a avut vreo intenție criminală (că mi-a făcut mie rău deși evident că nu voia asta)! Clar și simplu!”.
Ca de obicei, Ponta este profund necinstit. În „interpretarea” doctorului în drept, oportunitatea este atributul exclusiv al funcționarului sau demnitarului, pentru care nu trebuie să răspundă în nici un fel, ceea ce este aberant dintr-un motiv foarte simplu. Problema lui Corlățean nu este numărul de secții de votare stabilite, ci unde le-a înființat pe cele mai multe, anume în locuri unde nu erau români, în vreme ce le-a redus în mod deliberat pe cele unde se aflau români deși a primit informări și recomandări în acest sens de la ambasadori și consuli, toate neglijate. Dacă ar fi să ne luăm după logica strâmbă a lui Ponta, dacă Titus Corlățean ar fi decis că este oportun ca toate secțiile de votare de pe teritoriul Franței să fie înființate în Martinica, totul ar fi fost perfect legal, pentru că e o chestiune de oportunitate și exercitare defectuoasă a funcției, dar nu de legalitate. În al doilea rând, Ponta minte (nici o surpriză aici) când spune că el a fost cel prejudiciat în această afacere. Acesta este un sofism rudimentar care nici măcar nu trebuie discutat. Până la prejudiciul electoral - și acela ipotetic - produs lui Ponta, a existat un prejudiciu concret - imposibilitatea unor mii de oameni de a-și exercita dreptul la vot - produs cetățenilor români cu bună știință. Or, cum am afirmat în deschiderea acestui material, există un articol clar 385 Cod Penal care pedepsește împiedicarea exercitarea dreptului cetățenilor de a alege. Și abia acest prejudiciu este simplu și clar și, prin urmare, și justificarea acuzației de abuz în serviciu.
Pe de altă parte, în pofida numeroaselor probe oferite de DNA în favoarea trimiterii în fața instanței a fostului ministru de Externe, senatorii din comisia juridică au dat marți aviz negativ cererii de urmărire penală, parțial în așteptarea deciziei CCR, parțial pentru că se tem de un al doilea caz după cel al lui Liviu Dragnea în care un lider politic să fie judecat pentru infracțiuni electorale. Decizia urmează să fie luată de plen pe 21 iunie și va constitui un bun prilej pentru o revoltă parlamentară împotriva Codului Penal și mai ales a articolului 297, evident în sensul protejării penalilor.
De luni de zile, politicienii masează arme și trupe în vederea unui asalt final și decisiv împotriva instituțiilor și legislației anticorupție. Decizia privind „abuzul în serviciu” ar fi trebuit să reprezinte pretextul și semnalul de atac, dar CCR le-a refuzat deocamdată bucuria declanșării acestuia. Spunem deocamdată pentru că, de obicei, când sunt mobilizate forțe de asemenea proporții, războiul e inevitabil.
