Abuzul în serviciu, înainte și după decizia CCR

CCR a decis că abuzul în serviciu, așa cum este reglementat de Codul Penal, este cons­­tituțional, explicând înțelesul sintagmei „în mod defectuos“ – cea care a generat nesfârșite dispute, mai ales în afara sistemului judiciar. S-a susținut că această sin­tagma este neclară și, pe ca­le de consecință, că norma de incriminare este impre­dictibilă. Or, predicti­bi­li­ta­tea este o condiție esențială pentru ca o normă de in­criminare să fie cons­ti­tu­țio­nală. Orice persoană tre­buie să poată înțelege care este conduita interzisă de lege care atrage răspunderea penală, cea mai gravă formă de răspundere în dreptul românesc.

Spun că aceste dispute au avut loc mai ales în afara sistemului judiciar pentru că practica judiciară în materia abuzului în serviciu a fost constantă în a stabili că doar încălcările grave ale legii pot atrage răspunderea penală. Așadar, interpretarea consacrată acum și de decizia CCR nu face decât să reia ceea ce spuseseră deja ins­tanțele în cazurile de abuz în serviciu de­duse judecății și finalizate prin con­dam­nări. În privința formei speciale regle­men­ta­tă de abuz incriminată de Legea 78/2000 – „abuzul cu folos“ –, CCR a respins cri­ticile formulate și a decis că reglementarea este constituțională. Evident, pentru că in­criminarea din Legea 78/2000 este cons­trui­tă pe cea din Codul Penal, înțelesul sin­tagmei „în mod defectuos“ va fi acela sta­bilit de CCR: „cu încălcarea legii“.

Un alt lucru important privind decizia CCR este că ea se aplică direct, fără a fi ne­voie de intervenția legiuitorului. Incri­mi­na­rea rămâne în vigoare cu explicitările CCR. În doctrina contenciosului cons­ti­tu­țional este disputat acest me­canism de interpretare a normelor legale din perspectivă cons­ti­tu­țio­na­lă, acest mecanism nefiind echivalent cu acordarea atri­buției de legiferare curților constituționale. Într-ade­văr, acestea nu pot in­tro­duce în legi norme noi. Ins­tanțele constituționale pot însă stabili că o normă este constituțională doar într-o anumită inter­pretare, toate celelalte posibile inter­pre­tări fiind incompatibile cu Constituția. Prin acest mecanism norma juridică este salvată, fără intervenția legiuitorului. De altfel, în practica CCR întâlnim numeroase decizii de interpretare (Decizia 262/2016, Decizia 151/2016, Decizia 44/2016).

Revenind la interpretarea dată în decizia privind abuzul în serviciu, trebuie su­bli­niat faptul că exercitarea atribuțiilor este su­pusă unor condiții esențiale ce se re­gă­sesc în legislația primară (legi, ordonanțe simple sau de urgență). Aceste condiții sunt ulterior explicitate prin legislația se­cundară sau terțiară care se adoptă mereu în aplicarea unei prevederi din legislația primară. O altă formă de reglementare ar în­semna că prin legislația secundară sau terțiară se adaugă la legislația primară, practică inadmisibilă în sistemul legislativ românesc. Cât privește OG-urile și OUG-urile, acestea intră în conceptul de le­gis­lație primară, iar normele pe care le con­țin au aceeași putere cu cele din legi. De altfel, OG-urile se adoptă de către guvern în baza delegării legislative pe durata va­canței parlamentare, acordate de par­la­ment prin legea de abilitare și doar în do­meniile stabilite de acesta. OUG-urile vin să rezolve situații neprevăzute și urgente, caz în care i se recunoaște guvernului posi­bilitatea de a legifera. Atât OG-urile, cât și OUG-urile sunt supuse aprobării par­la­mentului care le poate respinge sau apro­ba prin legi.

Decizia CCR se va aplica direct în cazurile aflate la instanțe și parchete, aceasta în­semnând că activitatea lor va continua ne­stânjenită. În fiecare caz în parte va fi ana­lizată încălcarea legii prin care inculpații sunt acuzați că au generat o pagubă. În cvasitotalitatea marilor dosare care au ți­nut pagina întâi a ziarelor, procurorii au indicat exact care sunt normele legale în­călcate. Prin rechizitorii ei susțin că ne aflăm în fața unor grave încălcări ale legii, nu în fața unor simple erori administrative sau în fața unor abateri disciplinare. De altfel, și înainte de decizia CCR se făcea o diferență între diversele forme de răs­pun­dere (penală, contravențională, discipli­nară și civilă) în funcție de norma încăl­cată și de forma de vinovăție identificată în acțiunea subiecților. Decizia CCR nu mo­difică nimic substanțial în această ches­tiune. De asemenea, CCR nu a intervenit în niciun fel în privința formei de vino­văție cerută pentru existența infracțiunii de abuz în serviciu, aceasta fiind intenția, așa cum rezultă din Partea generală a Codului Penal. Și în acest caz dezbaterile publice au fost insuficiente din punct de vedere juridic.

În concluzie, decizia Curții Consti­tu­țio­na­le consfințește constituționalitatea infrac­țiu­nii de abuz în serviciu atât în forma din Codul Penal, cât și cea din Legea 78/2000, iar dosarele penale instrumentate pe baza acestor incriminări își continuă parcursul judiciar.