Exilul Reginei

„O regină de o frumusețe cu adevărat regală“, „o regină a cărei frumusețe te du­ce cu gândul la reginele shakes­pea­ri­e­ne“, „o femeie mândră, care adaugă la per­lele coroanei regale și diamantul suprem al in­te­ligenței“ – iată doar câteva dintre elogiile aduse Re­gi­nei Maria (1875-1938) de jur­nalistul francez Fernand Grech după un spectacol la Opera Garnier din Paris. Sun­tem în 3 iulie 1920, iar Regina Maria se află la Pa­ris, unde are loc premiera unui spectacol inedit de ba­let și cânt: The Lily of Life (Crinul vieții), o piesă fantastică scrisă de Regia Maria și cu o coregrafie semnată de Loie Fuller (1862-1928). Americanca, considerată pio­nier al dansului modern, este unul dintre cei mai bine plătiți artiști de spectacol din Paris și prietenă intimă a reginei. După premieră, întregul public ocupă scările in­terioare ale Operei, ovaționând creatorii spectacolului; o seară ca o sărbătoare, un mo­ment ce întărește poziția Parisului drept capitală a civilizației.

Regina Maria trăia o altfel de via­ță cu numai patru ani îna­inte. România intrase în război în 27 au­gust 1916. Trei luni mai târ­ziu, familia regală era de două ori lovită: Bucureștiul era amenințat de tru­pele germane, iar Principele Mircea (1912-1916) era răpus de febră tifoidă la începutul lunii noiembrie. Al treilea băiat și totodată ultimul copil din cei șase ai cu­plului regal a fost înmormântat în Bi­se­rica Cotroceni, fără însă a mai fi timp pentru lespedea de marmură, care a rămas albă, nescrisă, anonimă. Întreg guvernul s-a re­fugiat la Iași.

România fusese redusă la un teritoriu de pa­tru ori mai mic. „La Iași, unde ajun­se­sem să ne refugiem, cu toată durerea și tristețea, firești unei asemenea situații, am trăit un timp de intensă și cumplită dez­nădejde. Fuseserăm loviți puternic, foar­te puternic; trei sferturi din țara noas­tră ajunsese în mâinile dușmanului; sosise iarna și, odată cu ea, foametea, lipsurile și mizeria. Eram cu moralul la pământ, iar în mințile noastre se în­stă­pâ­nise haosul“, scrie Regina Maria în Pre­fa­ța unei cărți inedite - Țara pe care o iu­besc. Memorii din exil (Humanitas, 2016). Lumea românească era pe marginea pră­pastiei și trebuia găsită repede o mo­da­litate de a se evita dezastrul.

Acesta este contextul în care Nicolae Ior­ga, apropiat al familiei regale, îi propune Reginei Maria să scrie: „Credeți-mă, este datoria Majestății Voastre de a folosi această forță a exprimării ce v-a fost hă­răzită; desigur, e ceva neobișnuit pentru o Regină, dar situația în care ne aflăm nu e oare în mod tragic neobișnuită? Nu sun­tem oare datori să ajutăm când pu­tem, așa cum putem fiecare?“.

Regina Maria a început să scrie în limba engleză - „singura în care eu pot scrie“, iar Iorga a tradus în română. Paginile au început să fie publicate în Neamul Ro­mâ­nesc, ziar bisăptămânal fondat de Iorga în 1906, dar care, în perioada refugiului de la Iași, devine cotidian. „Mai mult, în fie­care săptămână, într-un tiraj de 15.000 de exemplare, mici broșuri care con­ți­neau câte o descriere evocatoare a uno­ra dintre locurile cele mai frumoase ale României erau trimise pe front. Curând, ele aveau să circule sub denumirea de Cărticica Reginei, iar sol­dații le vor citi cu bucurie și emoție“, precizează tra­ducătorul – Maria Berza – în Postfața cărții.

Rândurile reginei trebuiau să se adreseze unui întreg popor forțat să-și pă­ră­seas­că casele și locurile îndră­gite, să se apropie de ini­mile fiecăruia și, odată cu descrierile minunte, să le trezească amintirea unei vieți anterioare marelui război, să le dea curajul de a lupta și recupera acele ținuturi fantastice, inun­date de lumină și miraculos.

Proiectul inițial a avut 12 capitole, cărora li s-au adăugat încă trei. Completarea li­te­rară a fost imperativă, dat fiind că paginile erau reunite și republicate într-un volum care apărea la aproape zece ani după mo­mentul nefericit care le inspirase. Tre­bu­iau explicate și reamintite emoția și negrul acelor momente, la fel cum trebuia po­ves­tită bucuria reîntoarcerii. Volumul sur­prinde și prin desenele care termină pito­resc paginile triste. Ele au fost realizate de Principesa Elisabeta (1894-1956), ajunsă Regină a Greciei. Regina Maria le numește „desene stângace“, dar sunt cu adevărat mici bijuterii care surprind sufletul și spe­cificul spațiului românesc și al modeștilor săi locuitori.

„Am crezut întotdeauna în victoria fi­na­lă a poporului meu și în mod special în victoria Aliaților. Am fost convinsă de ea, chiar și atunci când mulți își pier­du­seră credința“, se confesează regina.

Rân­durile care povestesc re­în­toar­cerea la Co­troceni și regăsirea mormântului copilului-principe sunt simple; fiecare cuvânt, ales cu grijă, vorbește și de durerea părintească, dar și de durerea cuplului mo­nar­hic: peticul de pământ de îngropăciune fusese doi ani pământ cotropit de dușman. În sfârșit, e momentul pentru ca pe les­pe­dea de mormânt să fie „gravată o scurtă legendă relatând cum micuțul se odihnea acolo, singur, cel mai mic dintre copiii noș­tri, păzind casa în timp ce noi lua­se­răm calea exilului, ca urmare a mersului potrivnic al războiului“. Mesajul aduce cu un epitaf de Prâslea, voinic și viteaz, bles­temat să nu poată ieși din suferință. Las descoperirea rândurilor pe seama citi­to­rului care va îmbrățișa cartea cu amân­două mâinile și se va lăsa sedus de con­deiul unei femei venite din nord pentru a se dedica, de foarte tânără, unui popor ne­cu­noscut și straniu, care i-a rămas cre­din­cios mai ales în momentele grele: „po­po­rul nostru a rămas neclintit alături de noi, nenorocirile ne-au unit, nu ne-au dez­binat“.

Capitolul al XIV-lea are greutatea unei con­fesiuni de jurnal. În câteva rânduri este descrisă o lume românească post­be­li­că transformată, ale cărei derapaje au de­venit un fel de erori de „proiecție“ socio-politică, vizibile și azi: „am văzut tradiții răsturnate, vechi credințe batjocorite; am fost nevoiți să ne obișnuim cu o vio­lență a limbajului care uneori ne dă fiori. A trebuit să asistăm la nivelarea cla­selor, la ridicarea maselor, la pași enormi făcuți într-un timp forte scurt. Am văzut dispărând multe din ceea ce era plăcut ochiului, mult din pitorescul vieții smulse din rădăcini pentru a face loc unor instituții mai puțin atrăgătoare, dar mai practice. Lumea a devenit mai gălăgioasă, mai vulgară; cu toții au mai multe drepturi sau cred că au; rămâne de văzut dacă fiecare individ a profitat cu adevărat de schimbare. (...) Pacea nu a adus liniștea, ci doar o nouă și pu­ter­nică tensiune, o adaptare a unor lucruri nepotrivite (...) Aparținem unei zone foarte instabile (...)“.

Paginile scrise de Regina Maria în exilul de la Iași sunt un superb reportaj de călătorie atât geo­gra­fică, cât și spirituală. Tot ceea ce România avea înainte de 1916 mai de preț, vestigii răsărite în locuri ne­așteptate și care, prin forța prezenței lor, au devenit centre ce au determinat istoria să curgă într-un anumit sens sunt revelate cu sensibilitatea străinului care se apropie pentru că vrea să cunoască și să-și lege rădăcinile de pietre care și-au arătat puterea. Acești poli ai spiritului românesc sunt, potivit alegerii reginei, Cotroceniul, câmpiile din jurul Bucureștiului, Mă­năs­ti­rea Comana, Copăceni, Sinaia, litoralul ro­mânesc, Dunărea, Iașiul, Branul recu­pe­rat... Descrie natura, oamenii, aerul, ima­gi­nează pașii celor care au trecut pe acolo: morții se amestecă cu viii, miraculosul cu obișnuitul. Descrie aerul și florile, copacii și soarele văzut din fiecare punct ales. O re­gină îndrăgostită de un tărâm care-i pa­re fermecat surprinde luminile și umbrele unui mare organism viu ce vine din ne­gu­ra timpului și trăiește în tot și toate. Ro­mânia e ceva viu, colorat, care comunică prin natură, prin oameni simpli care cunosc rânduieli de veacuri.

Din când în când, Regina Maria ne lasă să intrăm în intimitatea unor momente uni­ce, care s-ar fi pierdut dacă nu ar fi fost povestite de ea: corpul mort al Regelui Carol la Sinaia văzut de aproape; Carmen Sylva căutând pașii poetului latin Ovidiu, la malul Mării Negre; noaptea în care Re­gele Ferdinand hotărăște intrarea în răz­boi a României.

Descopăr o regină de poveste, care vede și simte enorm, care caută să se ancoreze în­tr-o lume nouă, naturală și primitivă în aparență, dar bogată și profundă, care i se dezvăluie cu fiecare anotimp, cu fiecare moment greu care cade trimis de istorie.

Niciodată România, în ansamblul ei, n-a fost mai frumos înțeleasă. O declarație de dra­goste în 170 de pagini, scrisă în vre­muri grele, scrisă cu durere, dar și cu spe­ranță.

Fiecare carte are un moment la care pu­te­rea sa este absolută. Nu știu care ar fi vâr­sta potrivită pentru aceste rânduri p­a­triotice. Dar consider că, redescoperite și revalorificate acum, la 100 de ani de la intrarea României în Marele Război, pot reface fibra noastră națională. Țara pe care o iubesc ar trebui să își găsească lo­cul în lecturile obligatorii de liceu, fie pen­tru orele de istorie, fie pentru limba și li­teratura română.