Brexit: nașterea euro-atlantismului cu două viteze

Orizonturile strategice ale Parisului, Berlinului și Romei sunt diferite de ale Bucureștilor. În cele trei mari capitale europene există un interes al propriilor industrii militare, interes care nu există la București.

Stefan Popescu 05.07.2016

De același autor

 

La puțin timp de la anunțarea rezultatului re­fe­rendumului britanic, vicepreședintele Co­mi­si­ei Europene și înaltul reprezentant UE pe ches­tiuni de Afaceri Externe și Securitare, Fe­de­rica Mogherini, a supus aten­ției șefilor de stat și de gu­vern reuniți în Consiliul Eu­ro­pean (28-29 iunie) o stra­te­gie globală în materie de po­li­tică externă și de securitate. Ideea de bază a strategiei pre­zentate de doamna Mogherini este autonomia Uniunii Eu­ro­pene în materie de securitate și apărare, complemen­ta­ri­ta­tea cu NATO, dar și cu alte for­mu­le de cooperare regională. Asemenea idei nu pu­teau fi luate în calcul câtă vreme Lon­dra era asociată procesului de decizie din sâ­nul UE.

 

Coincidență sau nu, Consiliul European a fost pre­cedat de întâlnirea miniștrilor de Externe german și francez (27 iunie), în urma căreia cei doi au anunțat că vor susține un nou pact eu­ropean în materie de securitate, pact care ar în­globa și chestiuni de apărare. Brexit-ul apa­re astfel, din perspectiva unor capitale euro­pe­ne, în primul rând a Parisului și Berlinului, drept o oportunitate de a relansa așa-numita „Eu­rope de la défense“. Eventuala ieșire a Lon­drei din instituțiile europene reprezintă o oportunitate și pentru Roma, aceasta din ur­mă realizând ocazia unică de a-și îm­bu­nătăți rangul european și internațional. Demn de re­ținut este faptul că, pentru prima dată, în Car­tea albă a Ministerului italian al Apărării (Libro Bianco per la sicurezza internazionale e la difesa, 2015), relația cu SUA și NATO este foarte puțin citată, iar interesele italiene sunt circumscrise prioritar în zona euro-mediteraneană și de­loc în Estul Uniunii.

 

Alt moment care merită toa­tă atenția e întâlnirea din 29 iu­nie, de la Paris, a mi­niș­tri­lor de Externe ai Franței, Jean-Marc Ay­ra­ult, și Ru­siei, Serghei Lavrov, și tema dis­cu­ției: apro­piata reuniune la nivel înalt NATO de la Var­șo­via. La capătul reuniunii, șeful di­plo­ma­ției fran­ceze a declarat că „Parisul nu do­reș­te o con­fruntare cu Rusia la summit-ul de la Varșovia“.

 

Asemenea evoluții pe scena strategică euro­pea­nă pot părea surprinzătoare în ochii ci­ti­to­ru­lui român. Poate că înainte de a le critica ar fi bine să le înțelegem. Orizonturile strategice ale Parisului, Berlinului și Romei sunt diferite de ale Bucureștilor. În cele trei mari capitale eu­ropene există un interes al propriilor in­dus­trii militare, interes care nu există la Bucu­rești. Autonomia strategică a Uniunii Europene sau a unui nucleu dur al UE este văzută și ca un mij­loc de susținere a propriilor industrii de apă­rare, industrii care nu au nimic de obiec­tat la proiecte cu Federația Rusă (presiunile ame­ricane și britanice în afacerea Mistral au lăsat un gust amar la Paris). Instalarea de ba­ze militare americane în unele state de la peri­fe­ria UE este văzută la Paris și la Berlin ca un mijloc de a coopta elitele politice și militare lo­cale la interesele strategice și industriale ame­ri­cane, și nu atât ca o garanție de securitate pentru niște țări aflate la frontiera orientală a Uni­unii și sensibile la reemergența puterii ru­se. „Statele est-europene au fost obișnuite atâ­ta timp cu tutela fratelui mai mare so­vie­tic, încât, când acesta a dispărut, au căutat cu disperare o altă tutelă, a celui american.“ Sau iată ceea ce scria recent Pascal Boniface, directorul Institutului Fancez de Relații Inter­na­ţionale și Strategice: „Există în realitate o de­rivă funcțională a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord: pentru a-și justifica exis­tența, are nevoie să inventeze o ameninţare. Chiar crede cineva în mod serios că Rusia s-ar putea lansa într-un război contra Poloniei sau ar încerca să recucerească Țările Bal­ti­ce?“. Ne place sau nu, aceasta este opinia pe care am auzit-o atât de des la Paris! În plus, în imaginarul unui francez, Tunisia, Mali, Re­pu­blica Centrafricană, Ciad și chiar înde­păr­ta­tul Madagascar reprezintă chestiuni de secu­ritate mai apropiate decât și mai îndepărtata Marea Neagră. Poate nu ar fi rău să amintim de refuzul unei țări est-europene de a răs­punde solicitării Parisului de a participa cu cel puțin un elicopter la operațiunile din Re­pu­bli­ca Centrafricană... Amintesc acest episod pen­tru a spune că neînțelegerile în materie secu­ri­tară sunt de ambele părți. Cat despre an­ga­ja­mentul strict european, de la generalul De Gau­lle încoace există bine înrădăcinată cre­din­ța că arhitectura de securitate europeană nu poate fi realizată în afara Rusiei, iar ideea es­te împărtășită atât la Roma, cât și la Berlin.

 

La ce ne-am putea totuși aștepta? Conturarea contextului ne oferă, cred, destule elemente de răspuns: propunerile franco-germano-ita­lie­ne de instituționalizare a unei Europe cu două viteze, referitoare nu numai la chestiuni fiscale, dar și securitare (la care ar putea ade­ra și unele țări din Grupul de la Vișegrad, pre­cum Cehia), Polonia pe cale să devină pivot al prezenței americane în UE și un flanc sudic NATO deșirat, între noua politică a domnului Erdoğan („pentru Turcia, Federația Rusă este un prieten și un partener strategic“) și noua atitudine a Bulgariei („Vreau să văd dragoste și turiști la Marea Neagră, nu fregate“, după cum spunea premierul Boiko Borisov).

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22