De același autor
Rateul de proporţii care stă în dreptul lui Cătălin Predoiu la cea mai recentă competiţie politică majoră poate oferi un foarte bun prilej de reflecţie cu privire la ce înseamnă adecvare în politică. Exemplul d-lui Predoiu nu este singular. Voi invoca în sensul unei asemenea posibile discuţii, imediat mai jos, doar patru nume – încă trei pe lângă cel al lui Cătălin Predoiu; ele sunt, de fapt, mult mai multe, şi pe „dreapta“, şi pe „stânga“.
Poate că nu vă mai amintiţi, dar Mircea Geoană a candidat şi la Primăria Generală a Capitalei. În 2004, contra unui Traian Băsescu, aflat pe un val evident de simpatie şi în cea mai bună formă posibilă de kombat. Pe atunci, alegerile pentru primării se putea duce – în sensul că legea permitea aşa ceva – şi în două tururi. Mircea Geoană a fost înfrânt din primul tur – după o serie de gafe (de imagine – gen Geoană cu cască de constructor, într-un utilaj de profil; de pregătire adecvată – cred că se mai găseşte pe net bâlba acestuia legată de platforma Măgurele şi de sectorul în care s-ar afla aceasta...). Peste cinci ani de la acel moment, Mircea Geoană a dus cu sine frica de a fi umilit şi complexele de rigoare şi a mai pierdut încă o dată în faţa aceluiaşi oponent, într-o confruntare despre care s-a spus, între altele, că putea să fie pierdută doar de către un singur om: Mircea Geoană.
În 2008, tot la Primăria Capitalei, candidatul care a ieşit pe poziţia a treia a fost (pe atunci) social-democratul Cristian Diaconescu. Cursa a fost câştigată de un Sorin Oprescu – care a repetat, în bună măsură, reţetea de campanie a celui care, cu patru ani înainte, îl învinsese pe Geoană. A fost pentru prima – şi singura dată până acum – când candidatul (oficial) al social-democraţilor nu s-a clasat fie pe locul I, fie pe locul al II-lea. După acest moment, cariera politică a domnului Diaconescu a mers în zig-zag, de la stânga la dreapta. Iar în ultimii doi, din irelevant în irelevant – punctul culminant în această privinţă fiind atins, poate, de povestea bizară a candidaturii sale la preşedinţia României din partea PMP, cu acea schimbare-fulger cu Elena Udrea, în 2014.
În perspectiva lui 2014, prin 2011 şi 2012, Teodor Baconschi a fost unul dintre prezidenţiabilii PDL; cam mulţi prezidenţiabili atunci, în paranteză fie spus. Neacceptat de majoritatea partidului în această calitate – de eventual candidat la Preşedinţia României -, domnul Baconschi a ratat, la mustaţă, un loc de europarlamentar pe listele PMP, apoi a renunţat la a face, ca membru al vreunui partid, politică.
Cu puţine săptămâni în urmă, după foarte neinspirata alegere de a fi al patrulea candidat la Primăria Capitalei din partea PNL, Cătălin Predoiu a suferit o înfrângere drastică în alegerile considerate „perla coroanei“ localelor; a ieşit pe locul al treilea şi, ulterior, a determinat-o pe Alina Gorghiu să anunţe că, în urma acestui rezultat, domnul Predoiu are şanse minime spre nule să mai fie eventuala propunere de premier a PNL în perspectivă imediată.
Toţi cei patru invocaţi mai sus au ratat în direcţiile indicate – fiecare cu reţetă proprie, fiecare în mod evident sau chiar răsunător. Trei dintre ei, la Primăria Capitalei, trei dintre ei – în raport cu funcţia supremă în stat. Pe de altă parte, dincolo de orice simpatii ori antipatii, este un fapt: Mircea Geoană este un bun diplomat; Teodor Baconschi este un bun diplomat, aşa cum şi Cristian Diaconescu este!; în fine, Cătălin Predoiu – un performant ministru de Justiţie, cu profil tehnocrat. Rateurile fiecăruia dintre cei patru au avut loc în alt câmp decât în acela în care au avut rezultate notabile.
Poate că nu este aşa de evident, dar, adesea, în politică, a vrea mai mult, a vrea prea mult poate însemna, by the end of the day, a avea mult prea puţin. Cele patru cazuri ilustrează, cred, o atare situaţie. Păcat! Fiindcă, încă o dată, fiecare dintre cei patru este, pe culoarul său de competenţă, un om cu adevărat valoros.
