Mai poate monarhia juca un rol în modernizarea României?

Trecerea la Domnul a Reginei Ana a pro­vocat o emoție puternică în rândurile mul­tor români care admiră devotamentul, cu­rajul, discreția și eleganța Reginei. Faptul că momentul în care Ma­jes­tatea Sa, Regele Mihai, va pă­și pe același drum se apro­pie a creat sentimentul că, odată cu ei, nu vor dispărea numai doi monarhi depo­se­dați în mod brutal de către barbaria comunistă de co­roa­nă și de dreptul lor cons­tituțional conferit de po­po­rul român, ci că o lume în­treagă moare odată cu Regii României. O lume în care decența, datoria și, mai ales, asumarea ca misiune pentru o viață a res­ponsabilității pentru destinul țării pe care au fost chemați să o conducă, o lume a va­lorilor asumate și trăite timp de aproape ju­mătate de secol în exil moare odată cu ei. În lumea românească de astăzi, îmbibată de corupție și populată la vârf de parveniți cu ifose, țoape și impostori, pare că repe­rele de calitate se sting pentru totdeauna și în locul lor se instalează ciocoimea arivistă și vulgară.

Regina Ana reprezintă, fără îndoială, un aris­tocrat din vechea lume, la fel ca și Re­gele Mihai. Regina nu a ezitat să lucreze ca vânzătoare la Macy’s la New York, pentru un aristocrat autentic munca nefiind înjo­si­toa­re. Înjositor este să stai la mila altora. Regina nu s-a simțit înjosită să conducă ma­șini de ambulanță pe front, dacă asta ajuta la salvarea vieții soldaților. Și nu s-a simțit înjosită să urmeze un tânăr rege detronat în exil, chiar dacă acest lucru a în­semnat o viață modestă, oprobriul familiei și chiar al Papei. Principesa provenită din casa de Bour­bon-Parma a intrat în con­flict cu familia, cu marile case nobiliare ale Europei și chiar cu Vaticanul, pentru ca apoi să crească găini la o fermă din Anglia ca să își asi­gure traiul, a demonstrat ce înseamnă tărie de carac­ter și sacrificiu asumate fă­ră ostentație, ca și cum ar fi cel mai firesc lucru din lume. Este încă una dintre di­mensiunile definitorii ale aristocrației. Tre­cerea naturală de la portul însemnelor pu­terii la munci simple pe care alții le-ar con­sidera degradante.

Regina Ana a României

Ne întrebăm dacă, în România, Casa Re­ga­lă, sub Principesa Margareta, se va mai putea ridica vreo­dată la standardele de bun gust, modestie și devotament stabilite de Regele Mihai și Regina Ana, astfel încât să rămână un re­per de autenticitate într-o lume de impos­tori. În fond, ca orice casă nobiliară, nici Ca­sa Regală a României nu este ferită de atin­gerea răului, după cum ne-a arătat chiar părintele lui Mihai, Carol al II-lea, ca­re și-a exhibat demonii interiori în piața pu­bli­că. Ce cale va urma Casa Regală nu știm, dar știm că azi, mai mult decât ori­când, e ne­vo­ie de o autentică aristocrație în România.

Scriam mai demult că opțiunea pentru mo­narhia constituțională e precum pariul lui Pascal: Dacă nu (mai) reprezintă nimic de­cât un ceremonial lipsit de substanță, atunci nu ai nimic de pierdut. Dar dacă mo­narhia reușește să consacre o legătură or­ganică profundă între popor și șeful sta­tului, între guvernanți și guvernați, în baza unor valori fundamentale perene precum li­bertatea, responsabilitatea, integritatea, dem­nitatea, atunci totul e de câștigat. Acum nu mai suntem atât de siguri de va­liditatea acestui argument pentru că pre­misa lui consta în asumpția că persoana mo­narhului întruchipa în mod natural aceste valori. După dispariția Regelui și a Reginei, oameni din alte vremuri și din altă lume, această ancoră valorică nu mai pare atât de solidă.

Regii României, având alături Reginele Ro­mâ­niei, și-au asumat sarcina modernizării unei țări înapoiate și cvasi-analfabete, cu instituții disfuncționale, ineficiente și corupte. Această sarcină nu se încheiase atunci când comuniștii au întrerupt atât de brutal evoluția firească a țării și nu este în­cheiată nici astăzi, când necesitatea rea­ta­șării României la civilizația occidentală e mai urgentă ca oricând. Ultimii 26 de ani au adus reforme importante, dar acestea au fost realizate greu și cu sincope, mereu pe marginea prăpastiei și mereu sub ame­nințarea instaurării democratice a unui re­gim iliberal și antidemocratic. Monarhia ar putea asigura stabilitatea cadrului cons­ti­tu­țional și continuitatea procesului de moder­nizare. Întrebarea este dacă, sub Pincipesa Margareta, Casa Regală mai poate sau mai dorește să își asume această sarcină istorică uriașă sau se va mulțumi, din postura de „persoană juridică“, cu statutul de muzeu cu exponate vii. Pentru că abia atunci ar ab­dica de la misiunea sa istorică și ar în­gropa tradiția monarhică și aristocratică a României. Și ar fi un păcat de moarte, mai ales în deșertul valoric pe care îl traver­săm.

La vechii greci, aristos însemna cineva în­zestrat în mod excepțional cu o virtute (are­te). Erai considerat un aristos dacă do­vedeai excelență în profesia ta, în viața pri­vată, în conduita etică, dar și în prestația în serviciul public. Dacă erai printre cei „mai buni“ oameni din cetate. Aristocrația era conducerea treburilor publice de către cei mai buni dintre cetățeni. La romani, ca­re erau ceva mai fruști, erai înnobilat dacă serveai cu demnitate și excelență într-o funcție publică. Îți făceai bine treaba în funcția de consul și deveneai nobil, in­di­ferent dacă erai patrician sau plebeu.

Multe s-au pierdut de atunci, dar aceste două caracteristici, excelența și serviciul pu­blic, au rămas trăsăturile care definesc aristocrația. Iar Dumnezeu știe că, într-o țară acaparată de ciocoi rapace și sufocată de diletantism și prost gust, avem nevoie de aristocrați mai mult ca oricând.