Intelectualii atipici și teoretizarea istoriilor

Victor Neumann e unul dintre intelectualii români cei mai candizi, utopici și exem­plari. Ca rara avis, supraviețuiește sur­prinzător, îngropat în texte, istorie și in­te­lectualism, fără să cedeze sau să se in­te­greze în curentul universitarilor majoritari (care, după ce-au acces la titlul de „prof. plin“, scriu tot mai puțin și rutinier, se înghesuie în cât mai multe comitete, co­misii și partizanate carieristice – patro­na­toare de multe proiecte redundante și de ne­potisme, însă aducătoare de autoritate și bani). Așadar, este un atipic, excentric, exotic chiar, pentru că el nu doar dis­cur­si­vizează doct despre, de pildă, mo­der­ni­tate și multiculturalitate, ci le și deține (la nivel de conștiință și practică socială și pro­­fesională cotidian-constantă, spon­ta­nă).

Pentru motivul din urmă Victor Neumann merită admirat, dat şi luat drept exemplu (de facto, nu doar de teoreticul jure). Ca profesor e aspru; ca cercetător, prob constant; ca scriior, stilat. Spun toa­te cele de mai sus nu atât grație privi­legiului de a-l cunoaște și uneori asculta personal, ci, tocmai în lunile prezente, tot citind cartea sa Conceptualizarea istoriei și limitele paradigmei naționale (Bu­cu­rești, Ed. Rao, 2015). O carte accesibilă și no­nistoricilor, așadar advizabilă oricăror intelectuali, pe care o citesc lent de tot, cu continuări și reluări inclusiv aleatorii, deoarece este una euforic de inspiratoare.

Și aici, profesorul timișorean face apologia Banatului. În principal, el pledează pentru o paradigmă socială și umanistă ina­pli­ca­bilă, defunctă istoric, dar care îi pare încă exemplară, accesibilă ori actualizabilă. Asta numesc eu și utopia sa, concep­tua­li­zabilă sau fundamentată pe faptul că mar­ginea e un centru, iar periferia – desigur, de odinioară, dintr-un illo tempore iosefit – și-ar fi avut iluminare ideală. Așadar, Neu­mann analizează și sintetizează un Banat care cuprinde și exprimă în chip holografic o Europă cvasi-ideală, ca și cum aceasta, cel puțin per diverse regiuni, ar fi realizat cândva un fel de Uniune Eu­ropeană pe care chiar Uniunea Euro­pea­nă actuală încă o ratează. Desigur, este doar interpretarea-mi, poate tendențioasă sau

ultrasimplifiantă, poate retoric menită să atragă atenția asupra cărții, deoarece au­torul e mult prea inteligent ca să con­clu­zioneze așa ceva. Oricum, el rămâne foar­te constant axat pe conceptualizarea mo­dernității, adică pe un nivel superior al pro­iectelor fiecărei elite, lăsând ades la o par­te faptul că aplicarea sau ma­te­rializarea modernității, în socialul și po­liticul real, înseamnă adesea ceva destul de diferit.

Astfel, spre exemplu, privind lucrurile și din perspectiva re­trogradă a istoriei, tot ca mo­dernități s-au putut prezenta și ideologiile și politicile marxiste, mulți inși (intelectuali de marcă, y com­pris) rămânând apropiați sau fideli con­ceptualizărilor marxiste chiar și în ciuda evidențelor că aplicarea lor la nivel global a fost multicatastrofală, criminal-inu­ma­nă. Istoricul (dar nu numai el) este „obli­gat“ să țină cont și de derapajele, eșecurile sau substandardizările de tip iluminist, chiar dacă impunerile din vremea direc­toratelor austriece și austroungare vor fi avut „efecte colaterale“ sau împilări mult mai puțin dramatice ca acelea ale mini- sau macrodictaturilor naționaliste care au caracterizat tot secolul XX. Oricum, re­ve­nind la secolul XVIII, pe care-l analizează Neumann, este foarte bine (nu doar co­rect) că aflăm în carte – consistent apre­cia­tivă și majoritar elogioasă – și pagini despre deca­lajele imense dintre elite și ma­se, dintre, pe de o parte, grupurile (ade­sea mici) cu ac­ces la cultură înaltă și ma­sivă eman­ci­pare spirituală și culturală și, pe de altă parte, păturile sociale de ci­vi­lizație mi­nimală și servitute economică maximală.

Victor Neumann nu face idea­lizări facile sau factice. El doar analizează beneficiile moder­ni­tăților care au pătruns în Banat (și deci înspre toată România) în urma umanismelor postrenascentiste, prin administrațiile (i)luminate ale Aus­triei habsburgice, prin toleranța multi­et­nică și multireligioasă ori prin activitatea mai discretă a elitelor, precum cea franc­masonă. Apropo de ultima numită, în car­tea de față se găsește poate una dintre ce­le mai empatice și favorabile analize a ră­dăcinilor, importanței sau realizărilor ma­soneriei, de data asta cu detalii și inter­pre­tări deloc teziste sau encomiastic-adu­la­toa­re. Plus dialoguri cu alți autori sau cri­tici, implicați aici într-un proces de dez­ba­tere dialectică susținut profitabil și ele­gant.

De altminteri, pe tot parcursul cărții, Vic­tor Neumann discută, în parte, cu „fap­tele“ (erudiția informațională abundă, de­sigur), dar mai mult – și, prin urmare, mult mai interesant – cu alți istorici, filo­sofi și comentatori care au raționalizat is­toria fie pe contul propriului geniu, fie al curentelor de școli sau epoci. Insistând, de pildă, asupra Iluminismului și ma­so­ne­riei, Neumann analizează, repudiază și de­pășește mult chiar limitele propriului său „mentor“ sau standard intelectual, vene­ra­bilul Reinhart Koselleck, pe al cărui fun­da­ment critic însuși Neumann a pornit, că­ruia i-a dedicat un Centru de Studii (in­ter­naționale) și o Școală Doctorală în Ro­mâ­nia și pentru a cărui popularizare și au­tohtonizare a trudit enorm. Discuția aceas­ta de la egal la egal cu predecesorul Ko­selleck dovedește și pentru cei care nu cu­nosc eforturile lui Neumann ori nu au rea­lizat din alte texte ale sale că profesorul ti­mișorean și-a dezvoltat propriile vederi și chei explicative asupra abordării (conce­p­tuale a) istoriei, de-o bună bucată de vre­me Neumann ne(mai)fiind doar un post-koselleckian, ci chiar un original.

Despre fie grotesc-elogiata, fie ci­nic-criticata Școală Ardeleană nu aflăm aici „fapte“ sau date noi, însă o înțelegere și pre­zentare mult mai nuanțată, empatică și elegantă, da. Așadar, între ex­trema istoriografiei comuniste (na­țio­na­list/legionar-ceaușiste) și extrema școlii de­mitizante (L. Boia), ignorându-le pe amân­două, Neumann face figură de nobil. Textul său devine tot mai captivant atunci când vorbește despre pașoptism (adică des­pre ceva cercetat, predat și predat pâ­nă la abuz și suprasaturație), surpriza fi­ind că, aici, perspectiva ardeleană și spe­cificitățile plurivalente ale Transilvaniei ul­timelor două-trei veacuri au atins com­plexități extrem de puțin cunoscute (opi­niile și cunoștințele dominante fiind, pe acest subiect, cele lansate de regățeni, cu privire la realitățile Munteniei). Firesc, Neu­mann se apropie și de istoriografiile românești comuniste și postcomuniste, re­marcând deficitul de integrare a valorilor iluministe și continuarea „cercetării ba­zate pe egoul etnonațional“. Polemica cu istoriografiile românești contemporane nu abundă (limitată la evaluarea unor cursuri universitare tradiționalist-conservatoare, așadar rezumată la observarea întârzierii re­formării şi modernizării). Iar necesitatea rescrierii istoriei României, a înnoirii și a alterității (căci, în ultimă instanță, is­to­rio­grafiile alternative asta înseamnă, cred), se face în pagini și demonstrații de per­fec­tă „coborâre-n cetate“. Polemica (recte, sal­varea din erori) și pledoaria pot fi fă­cute, așa cum dovedește Neumann, și cu migală și delicatețe, nu doar pamfletar sau autoritarist.

Oricum, tot citind atent frumoasa carte Con­ceptualizarea istoriei și limitele pa­radigmei naționale, ajungi să crezi, dacă nu negreșit în trecut, cel puțin în faptul că o înțelegere mult mai generoasă a tre­cu­tului ar putea ajuta.