De același autor
Niciodată în istoria sa densă, Orientul Mijlociu nu a fost traversat de crize atât de profunde. Parcă am avea în față o păpușă Matrioșka din care tot ies piese, iar acestea se multiplică la rândul lor. Desigur, dispariția orașelor-state sumeriene, prăbușirea Imperiului Asirian, conflictul dintre hitiți și egipteni, iar secole mai târziu retragerea Bizanțului, chiar prăbușirea otomană și nașterea statelor arabe independente și a Israelului, în sfârșit, războaiele israelo-arabe, care au presărat mare parte din secolul XX, revoluția ayatolahilor din Iran și criza petrolului de la jumătatea anilor 1980 au fost momente de criză care au afectat întreaga regiune. Însă aceste episoade succesive ale istoriei nu au avut semnele distructive ale celor de azi. Orientul Mijlociu evolua spre modernitate. Discursul președintelui Sadat în Knesset, urmat apoi de primul tratat israelo-arab dovedeau că lucrurile se pot schimba în bine, că istoria poate fi un magister vitae, că așa-numitul „Orient complicat“ își poate juca rolul firesc de trait d’union între Europa, restul Asiei și Africa. Actualele conflicte din Irak și din Siria par însă a distruge din temelii întreaga regiune. Ca niciodată, orașe ca Alepul sunt rase de pe fața pământului. Zone întregi ale Siriei și Irakului riscă să fie părăsite definitiv de populație și să rămână un vast morman de ruine, iar regiunea să își piardă pentru prima dată în istorie rolul de răscruce de drumuri. O lume veche moare și pe ruinele ei nu se întrevede nicio speranță de renaștere.
Peste rivalități locale, etnice și religioase, ieșite la suprafață în urma falimentului regimurilor naționaliste arabe de inspirație neomarxistă și delegitimării unor regimuri monarhice din Golf, se suprapun interesele unor actori regionali (Turcia, Iran, Israel, Arabia Saudită și Qatarul), dar și rivalitățile marilor puteri. Rusia pare că a preluat inițiativa strategică, în timp ce Barack Obama riscă să intre în istorie ca președintele care a pierdut poziția de arbitru regional pentru Statele Unite ale Americii. Acordurile succesive ruso-americane aduc aminte de acordurile Sykes-Picot, semnate după primul război mondial între Paris și Londra. Ne îndreptăm oare către noi protectorate și mandate sau încercăm să reconstruim state și să reașezăm populațiile în matca lor naturală? Dintre marile puteri tradiționale, numai Franța, fosta putere mandatară din Siria și Liban, încearcă să dea aparența că Europa unită mai poate juca un rol. Aceasta apare, mai degrabă, la acest ceas al istoriei, o victimă a crizelor Orientului Mijlociu: valurile de refugiați îi paralizează voința de a mai juca un rol într-o regiune considerată în trecut anexă a imperiilor coloniale francez și britanic.
Orientul Mijlociu a devenit însă epicentrul mondial al confruntării dintre marile curente ale Islamului sunnit, cele radicale și cele moderate, dar și epicentrul confruntării dintre Islamul radical și lumea occidentală. Aici, o mișcare teroristă transnațională (Statul Islamic) a reușit să își creeze o profunzime strategică în sensul clasic al termenului și să pornească Jihadul împotriva necredincioșilor. Riscul de contagiune către Turcia, Caucaz, Asia Centrală, dar și către „Islamul european“ face din rezolvarea crizelor din Orientul Mijlociu problema strategică cea mai importantă a deceniului. Atât timp cât nu va fi rezolvată, nu se vor stinge nici conflictele care devastează Nordul Africii și zona subsahariană. În plus, talibanii pot renaște în Afganistan, iar islamiștii pot prelua controlul Pakistanului.
În acest cadru sumbru a intervenit acordul Kerry-Lavrov din 10 septembrie, un pas important, dar insuficient, dacă nu se vor pune laolaltă și alte părți (locale și regionale) angajate în conflictul sirian.
Orientul Mijlociu este pe cale să devină doar o vastă tabla de şah - poziţiile ruse, poziţiile americane, locul Turciei, terenurile petrolifere, jocul Israelului, influenţa franceză, vânzările de armament, cotele pe vasta piaţă iraniană etc. – şi să îşi piardă definitiv diversitatea fecundă.
