De același autor
În ultimul an, vechea poveste a blocajului financiar în termoficarea din București s-a acutizat: după popririle din primăvară puse de ELCEN pe conturile RADET pentru neplată, după demisia în bloc a conducerii RADET în vară, iată că acum s-a ajuns la situația în care Distrigaz Sud a pus poprire câteva zile pe conturile ELCEN, un nou prilej de declarații populiste din partea politicienilor noștri.
Cum s-a ajuns aici? Căldura și apa caldă în București în sistemul de termoficare sunt livrate de niște centrale care produc energie electrică și termică și sunt administrate de compania ELCEN. Aici apare prima problemă: ELCEN se află în ograda Ministerului Energiei tocmai din cauză că e un producător important de energie electrică, pe o piață „națională“, spre deosebire de termie, care e o piață „locală“. Așadar, căldura este preluată în rețelele de transport și distribuție care țin de RADET, o regie subordonată Primăriei București. Căldura și apa caldă, fiind furnizate de un monopol, sunt la un preț integral reglementat. În cazul Bucureștiului, tocmai din cauză că energia termică e produsă în cogenerare, avem de a face cu doi reglementatori, ANRE și ANRSC, primul stabilind prețul căldurii produse împreună cu energia electrică în cogenerare, cel de al doilea stabilind prețul pe care ar trebui să-l plătească consumatorul final de căldură (prețul căldurii de la ANRE, plus tarifele reglementate pentru rețeaua de transport și distribuție, stabilite de ANRSC). Astfel avem o primă sursă de probleme: responsabilitatea împărțită între prea multe instituții și proprietari care pot da vina unii pe alții. Mai mult, primăria poate stabili un preț sub nivelul celui determinat de ANRSC, să zicem, la jumătate, cu condiția să plătească diferența prin subvenție la RADET. Aici intervine populismul: primarii Bucureștiului, de ani și ani, stabilesc prețul energiei termice la sub jumătate din costurile recunoscute de reglementatorul ANRSC. Ca exemplu, în 2015, prețul stabilit de ANRSC era de 362 lei/Gcal, iar prețul stabilit de primărie 170 lei/Gcal, lucru legal, cu condiția ca bugetul primăriei să plătească la RADET diferența de 192 lei/Gcal.
A doua problemă e modul în care arată întregul sistem. Termoficarea în București e teribil de ineficientă, deoarece CET-urile au fost concepute să producă energie electrică și căldură pentru marile platforme industriale construite în comunism, termia pentru consumul casnic fiind un produs rezidual. După 1990, platformele industriale au dat faliment, ceea ce face ca în prezent CET-urile și rețelele să fie mult supradimensionate pentru nevoile reale. Căldura trebuie transportată pe distanțe enorme, cu pierderi masive pe rețea, iar apa trebuie reîncălzită în punctele termice de lângă blocuri ca să ajungă la consumator la o temperatură decentă. Pierderile totale, ținând cont și de vechimea CET-urilor, și de conductele vechi și supradimensionate, probabil ajung la 80-90%, dacă ținem cont și de pierderile de la consumatorul final. De aceea, deși Bucureștiul ar fi un oraș ideal pentru termoficare, cu cartierele dense de blocuri, costurile pe Gcal de 370 de lei sunt mult peste orașe ca Ploiești (275), Oradea (260), Craiova (270), Iași (256) sau Arad (307) și cam la nivelul unor orașe în care termoficarea e pe cale de a da faliment tot din motivul restructurării platformelor industriale, precum Pitești (340-400).
Tehnic, soluția ar fi restructurarea masivă a întregului sector, dimensionarea corectă a cererii prin izolarea termică a blocurilor; apoi păstrarea și modernizarea doar a unor CET-uri și înlocuirea celorlalte cu producție descentralizată, aproape de consumatorul final (cazane moderne în actualele puncte termice) care să răspundă eficient cererii de azi de căldură și apă caldă. Astfel, s-ar reduce și pierderile pe rețea, s-ar putea înlocui și producția actuală ineficientă și poluantă și ar crește și calitatea serviciului, totul la un preț cu mult mai mic. Problema este că un asemenea plan ar necesita eforturi de coordonare între guvern și primărie, o dorință să se rezolve odată problema și o viziune care să depășească un ciclu electoral. În loc de asta, primăria pune prețuri populiste și nu plătește subvenția datorată legal către RADET (arieratele au depășit 3,2 miliarde de lei); RADET nu are bani să plătească la ELCEN, care nu plătește către Distrigaz, care nu are cum să plătească la Romgaz.
Problema este știută de mulți ani. Soluția cu care venise FMI prin 2011 era ca ELCEN să preia activele RADET în schimbul datoriei istorice și apoi noua companie să fie privatizată, nu de dragul privatizării, ci pentru simplul fapt că numai un jucător mare ar fi avut banii necesari și competențele tehnice ca să restructureze integral sectorul, rețeaua și CET-urile. Mai mult, chiar existau investitori mari din țări cu tradiție în termoficare care ar fi fost interesați de București. Primăria însă nu a dorit să cedeze Ministerului Energiei controlul asupra RADET și așa s-a ajuns la varianta în care RADET urma să preia ELCEN tot în scopul privatizării, dar în această variantă nu se puteau șterge legal datoriile istorice. Ca urmare, tot procesul s-a blocat de trei ani în transferul ELCEN către primărie, răstimp în care s-au strâns în continuare datorii. Probabil, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge la un faliment cinstit, deși termoficarea în București chiar ar fi fost o afacere bună pentru toată lumea, dacă am fi știut s-o gestionăm cu cap.
