Pe aceeași temă
Miercuri am aflat că 110 judecători ai Curții de Apel București (CAB) au decis să ceară Avocatului Poporului să conteste la Curtea Constituțională legislația privind salarizarea magistraților și cer ca bugetul instituției să nu mai fie gestionat de Ministerul Justiției, ci de CSM, sau chiar de către CAB însăși. Demersul urmează unei scrisori trimise în luna august de către Asociația Magistraților din România (AMR) și Uniunea Națională a Judecătorilor din România (UNJR) ministrului Justiției prin care cereau nu numai „să aplice „de îndată” legea „în vederea egalizării drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor, în prezent discriminați prin acordarea unor salarii diferite, deși se află în condiții similare de muncă”, ci și să „asigure logistica necesară pentru ca bugetul instanțelor să treacă de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție”. Despre încurcăturile privind salarizarea și modul în care magistrații au sesizat o bâlbâială a Guvernului și încearcă să profite de ea puteți citi pe larg aici și nu vom reveni asupra lor. Ne vom apleca însă asupra trecerii bugetelor instanțelor la Înalta Curte sau chiar la instanțe cum cere CAB.
Ceea ce îi roade pe magistrați este situația privilegiată a procurorilor și, mai ales a DNA, sau în cuvintele UNJR&AMR „anomalia din sistemul de justiție, unde instanțele - care ar trebui sa fie independente - depind bugetar de Ministerul de Justiție, în timp ce procurorii - care sunt sub autoritatea Ministerului Justiției - își administrează bugetul independent. Chiar si in cazul parchetelor, insă, situația nu este omogenă, DNA fiind ordonator de credite distinct. Mai mult, crearea în rândul parchetelor a unui ordonator de credite distinct pentru DNA reflectă o politică guvernamentală părtinitoare și nejustificată față de acest parchet, raportat la volumul mic de activitate al acestei structuri. Volumul de activitate al acestei structuri, atât in raport cu cea a Parchetului General si DIICOT, cat si cu milioanele de cauze care sunt pe rolul instantelor, nu justifică în nici un mod crearea unei structuri distincte de administrare bugetară.”
Ceea ce este de remarcat aici este că prin lege – Ordonanța de Urgență 43/2002 – DNA este ordonator principal de credite și are filă distinctă în bugetul Parchetului General. Asociațiile susțin însă că „Această situație total anormală a determinat Statul Român ca, la negocierile privind închiderea capitolului 24 de negociere cu Uniunea Europeană, să își asume obligația ca managementul fondurilor justitiei să nu mai fie în mâna Ministerului Justișiei, ci să treaca la ICCJ. Din acest motiv, articolul 136 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, a prevăzut ca, începând cu data de 1 ianuarie 2008, atribuțiile Ministerului Justiției referitoare la gestionarea bugetului celorlalte instanțe vor fi preluate de Înalta Curte de Casație si Justitie. Acest articol nu a fost aplicat niciodată, intrarea lui în vigoare fiind amânată succesiv (...) Acest lucru a creat situația absurdă din momentul de față unde procurorii, deși aflați conform Constituției sub autoritatea Ministerului Justiției, au independență bugetară, dar judecătorii, independenți potrivit Constituției, au bugetul administrat de Ministerul Justiției”.
Întrebarea este, prin urmare, cum s-a ajuns aici și de ce această diferență între procurori și judecători care, potrivit asociațiilor de magistrați, încalcă separația puterilor în stat, deci este o chestiune de principiu. Răspunsul, pe scurt, este că procurorii nu se pot mișca decât într-un cadru bugetar strict în vreme ce judecătorii au dovedit că sunt dispuși să calce Constituția în picioare pentru privilegii.
2009-2010 sau cum au călcat judecătorii Constituția în picioare
Întreaga grijă arătată de asociațiile de magistrați pentru separația puterilor în stat poate fi pusă în lumina ipocriziei sale dacă ne raportăm la un precedent pe care însăși UNJR îl aduce în discuție. Într-un comunicat de miercuri în care UNJR ne anunță că a discutat cu experții Comisiei Europene aflați la București pentru evaluările pentru raportul privind Mecanismul de Cooperare și Verificare, suntem anunțați că „Prezenta (adică revolta magistraților) este cea mai amplă mișcare din justiție de după 2009, când magistrații – judecători și procurori – evidențiează prin adunări generale problemele din sistemul judiciar și oferă soluții pentru a avea o justiție eficientă, modernă și de calitate.” Înțelegem de aici că anul 2009 este luat drept un reper eroic al luptei magistraților pentru o justiție eficientă, modern și de calitate etc. Acest recurs la 2009 este relevant pentru că, departe de a reprezenta un moment eroic, este, mai degrabă, unul din cele mai rușinoase momente ale sistemului de justiție din România, când judecătorii au demonstrat că sunt dispuși să treacă peste prevederile Constituției pentru a-și menține statutul privilegiat.
Ce s-a întâmplat în 2009? Pe măsură ce se simțeau tot mai acut efectele crizei iar diverse instituții își ajustau bugetele tăind sporuri și privilegii salariale, beneficiarii lor au apelat tot mai des la instanțele de judecată, care au decis în proporție covârșitoare că aceste sporuri și privilegii sunt „drepturi câștigate” și prin urmare, statul, adică guvernul trebuie să plătească. Scandalul a culminat atunci când a fost suprimat sporul de 50% pentru „risc și suprasolicitare neuropsihică” al magistraților, care s-au grăbit să își ceară în instanță „drepturile” refuzate. Iar instanțele s-au grăbit să le dea dreptate, fără să se mai împiedice de scrupule cum ar fi conflictul de interese. În urma acestor decizii în cascadă ale instanțelor, a devenit clar că politica bugetară a României nu mai era sub controlul Executivului și Legislativului și, ca urmare, președintele Băsescu a sesizat Curtea Constituțională privind un conflict între puterea judecătorească și puterile executivă și legislativă denunțând faptul că prima și-a arogat în mod abuziv prerogativele celor din urmă. CCR a admis că există un conflict de natură constituțională, dar această constare nu a avut nici un efect, pentru că sporurile fuseseră, pe de o parte, confirmate prin hotărâri definitive ale instanțelor, care nu mai puteau fi întoarse, iar pe de alta, în virtutea acestor hotărâri, începuseră deja să curgă efectele, adica returnarea banilor, guvernul fiind deja obligat să pună în aplicare hotărârile. Pe scurt, ceea ce s-a întâmplat în 2009 este că magistrații au trecut peste Constituție și au încălcat principiul separației puterilor în stat legiferând în domeniul bugetar în interes propriu.
Culmea acestui fenomen s-a înregistrat în 2010, când Tribunalul Vâlcea a decis că reducerea salariilor bugetarilor cu 25% este ilegală. Orice adjective pot fi invocate în cazul celebrei tăieri, dar decizia Tribunalului Vâlcea a fost cea mai clară tentativă a reprezentanților puterii judecătorești de a-și subordona puterea executivă. Nici o mirare, din această, perspectivă că magistrații Tribunalului Vâlcea sunt printre cei mai vehemenți protestatari de astăzi. Iar protestatarii de astăzi continuă să amenințe că își rezervă dreptul la măsuri ulterioare. Știm care sunt măsurile ulterioare. Recursul la instanțe, care vor decide că nefericita ordonanță 20 a Guvernului se aplică și magistraților iar aceștia sunt îndreptățiți la creșterea de 18% mult râvnită. Or, tocmai de aceea curților nu li se poate încredința nici măcar autonomia darămite suveranitatea bugetară pe care o pretind: Nu manifestă nici cea mai mică responsabilitate bugetară. Banii nu pot fi conjurați din nimic iar (auto)guvernarea prin fiat este definiția abuzului. Procurorii sunt obligați să își gestioneze bugetele în cadrele fixate. Judecătorii, atunci când rămân fără bani, au demonstrat că sunt dispuși să dea o hotărâre definitivă că sunt îndreptățiți la și mai mulți bani.
Memorandiștii și amenințările la adresa Justiției
Bineînțeles că nu în această perspectivă mercantilă vor magistrații ca publicul să privească revolta lor, ci în lumina unor principii înalte. De aceea au adoptat deja sau adoptă de zor în adunările generale un memorandum privind justitia care împachetează chestiunea salariilor într-un ambalaj de principii privind buna funcționare a sistemului în contextul îngrijorărilor privind independența justiției. Memorandumul conține un amestec inteligent de revendicări propagandistice, politice, protecționiste, diversioniste și... legitime. Iar unele, de-a dreptul securistice. Nu vom insista acum asupra fiecărui punct pentru că ar necesita un articol chiar mai lung decât acesta, dar ceea ce vrem să subliniem este că autorilor pare că nici măcar nu le-a trecut prin cap să verifice ce anume consideră Raportul MCV că reprezintă amenințări la adresa independenței justiției și, de aceea nu le-au inclus în respectivul memorandum. Le reamintim noi. În raportul tehnic pe 2016 se afirmă: „Faptul că în România s-a reușit urmărirea penală și condamnarea unui număr mare de politicieni binecunoscuți este un semn că tendința subiacentă de independență a sistemului judiciar este una pozitivă. Dar, după cum s-a arătat în rapoartele privind MCV, a existat, de asemenea, o reacție la această tendință, magistrații și instituțiile judiciare fiind frecvent criticate. Există riscul ca aceste critici să submineze încrederea opiniei publice în sistemul judiciar în ansamblul său, în special atunci când acestea sunt formulate de Guvern sau Parlament . În Raportul privind MCV din 2015 s-a formulat următoarea recomandare: „[Să se asigure că] în Codul de conduită al parlamentarilor sunt incluse dispoziții clare care să garanteze respectarea independenței sistemului judiciar de către parlamentari și în cadrul procesului parlamentar.”
In acest an s-au înregistrat mai multe cereri de apărare a independenței justiției în urma unor atacuri din mass-media și din partea politicienilor, inclusiv ca răspuns la declarațiile făcute de către președintele Senatului și de către prim-ministru. Acestea din urmă au inclus critici la adresa sistemului judiciar în ansamblul său și a șefilor Direcției Naționale Anticorupție (DNA) și Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) .”
Nici o vorbă în Memorandum despre aceste amenințări, deși UNJR dă vina pentru scăderea încrederii în justiție ba pe DNA și „spectacolul cătușelor”, ba pe lipsa autonomiei financiare. Nici o vorbă în memorandum despre amenințările prezente și reale din partea unui Parlament și a unor politicieni care vor să se „încapsuleze” față de urmărirea penală și nici despre mass media agresive care promovează interesele patronilor de a pune sub control politic justiția și instituțiile anticorupție. De altfel din ieșirile publice ale asociațiilor de magistrați reiese o ostilitate profundă față de statutul perceput ca „privilegiat” al instituțiilor anticorupție și, mai ales, al DNA. Magistrații nu denunță explicit „binomul” SRI-DNA dar vin foarte aproape să facă acest lucru. În orice caz, cel puțin UNJR și președinta ei au devenit obsedați în ultimul an de o „reducere” a Justiției la anticorupție și, deci, implicit, la DNA. În realitate, nimeni nu operează această reducție primitivă. Dar o evidenția servește unui scop.
Sunt pregătiți magistrații să se revolte împotriva MCV?
Memorandumul magistraților proclamă că există „o viziune reductivă a justiției, văzută doar prin prisma luptei împotriva corupției, eroare preluată și în MCV”. Cine și când a stabilit că este o eroare nu știm, dar știm că judecătorii UNJR au dat verdictul: MCV e viciat de o eroare de perspectivă. „Filozofia” juridică a Comisiei Europene e prea strâmtă, oamenii de la Bruxelles pur și simplu nu pricep complicațiile și subtilitățile sistemului românesc de Justiție și reduc totul la anticorupție. De aici până la a declara MCV drept irelavant nu mai este decât un pas. Reprezentanții magistraților agită pe toate canalele rezultatele eurobarometrului care înregistrează o scădere a încrederii în justiție pe care o pun pe seama adeversarilor lor. Cum am arătat deja, datele existente nu permit formularea unei concluzii bazate pe fapte, dar dacă e să mergem pe intuiții, mai degrabă românii sunt dezamăgiți de starea execrabilă a instanțelor și de prestația magistraților pe care îi apără UNJR și cu care se confruntă direct, decât de activitatea DNA, cu care iau contact numai la televizor. Aceleași instanțe și aceiași magistrați care sunt acum vârful de lance și masa de manevră a revoltei.
Problema este că MCV nu este deloc irelevant. Tocmai pentru că reforma în profunzime a sistemului de Justiție este prioritară, primul dintre cele patru obiective de referință (benchmark-uri) ale MCV se referă tocmai la reforma sistemului judiciar și garantarea independenței justiției. Celelalte trei, care privesc corupția, vin abia după aceea. Onest ar fi fost ca organizațiile de magistrați, în loc să proclame că MCV este viciat, guvernul este aservit „binomului” și să ceară o supremație financiară pe care nu au dovedit că o merită, să indice un set de priorități realizabile pe care guvernul și parlamentul să le asigure sub MCV.
Un pic de securism
Ceea ce își doresc de fapt este altceva. Să ascundă deficiențele dar să controleze informațiile/output-ul care ies din sistem. Pentru un sistem suficient de obsedat de „câmpul tactic” și de acoperiții din Justiție încât să dea în judecată CSAT, este remarcabil modul securistic în care acționează atunci când vine vorba de propriile interese. La punctul 7 din Memorandum, magistrații solicită, nici mai mult nici mai puțin decât „Publicarea de către Comisia Europeană a metodologiei pe care o urmează în redactarea raportului privind MCV, a numelui experților consultați și a tuturor ONG-urilor și instituțiilor consultate cu privire la sistemul de justiție din România”. Las că secretariatul general al Comisiei Europene nu are nici o obligație sub tratatul de aderare să facă publice metodologia, numele experților și ONG-urilor consultate, dar, mai mult, ar trebui să le protejeze identitatea pentru a garanta obiectivitatea și a le feri de represalii din partea statului. Ceea ce cere UNJR este, așadar, foarte aproape de o instigare la oprobriu public în virtutea convingerii că dacă raportul MCV iese prost, atunci, măcar să-i știm pe „denigratori”. Pentru că prezumția că experții și ONG-urile independente care oferă evaluări critice ale sistemului nu fac decât să denigreze este evidentă.
În concluzie, revolta magistraților, este revolta unui sistem care încearcă să își păstreze privilegiile financiare și să evite sau să împiedice activ reforma sistemului de justiție așa cum a fost ea configurată prin MCV. Este o nouă încercare de a închide „sfera” de impunitate a unei caste care dorește să administreze în mod exclusiv justiția dar să nu răspundă în fața ei. Judecătorii români se revoltă și se indignează împotriva ONG-urilor și jurnaliștilor critici (nu și împotriva Antenei 3 și luju.ro) dar nu au avut curaj să se ridice împotrivă si nici măcar să propună un contracandidat noii președinte a ÎCCJ, Cristina Tarcea, fostă secretar de stat în ministerul Justiției în mandatul Rodica Stănoiu, cel mai odios exemplu de control politic asupra Justiției și, (apropo de Stănoiu), de colaborare cu Securitatea? De când a fi „macoveist” sau apărător al anticorupției maculează iar a fi discipol al lui Stănoiu validează în sistemul de justiție din România? E ca și cum vajnicii judecători români așteaptă cu nerăbdare ca PSD să revină din nou la putere în toamnă și totul să revină la „normal”. La „normalul” rețelei Voicu-Costiniu, fără frica de DNA, de UE, de americani. Fără frică de lege.
