Pe aceeași temă
Este îndeobşte cunoscută o afirmaţie pe care Stalin a făcut-o în cursul celui de al doilea război mondial, conform căreia fiecare mare putere beligerantă avea să-şi impună, în epoca postbelică, propriul sistem social-politic „până acolo unde ajungeau“ armatele sale, în speţă sistemul capitalist, în vestul Europei, eliberat de forţele anglo-americane, şi sistemul totalitar comunist, în estul Europei, unde cizma sovietică a alungat cizma nazistă.
Numai că, la o cercetare mai atentă, afirmaţia lui Stalin nu se suprapune întocmai cu realitatea geopolitică din a doua jumătate a secolului XX. Doctrina lui Stalin nu s-a pus în practică, oricât de bizar ar părea, cu aceeaşi consecvenţă peste tot pe unde Armata Roşie a ajuns cu tancurile şi cu sutele sale de divizii. Şi unde a mai ajuns Armata Roşie eliberatoare în cursul celui de al doilea război mondial? Cum unde? În Austria. Jumătatea estică a acestei ţări şi capitala vieneză au fost mântuite de sovietici. S-a stabilit şi un important contingent militar sovietic cu baza la Viena, care a staţionat în ţara lui Mozart până la jumătatea anilor ’50. De ce Europa postbelică nu a văzut luând naştere în estul Austriei, cu Viena cu tot, Republica Democrată Austriacă, urmând exemplul RDG? Mister. N-avea Partidul Comunist din Austria, aureolat de o figură monumentală a Internaţionalelor precum Karl Kautsky, suficientă priză la popor, ca să declanşeze, cu trupele sovietice alături, revoluţia socialistă? Dar în Austria nu a existat un regim totalitar comunist, ca în România aceleiaşi epoci, nici măcar o singură zi, cu toată masiva prezenţă pe teritoriul ei a militarilor sovietici. Mai mult decât atât, în 1955, Armata Roşie şi-a luat tunurile şi tancurile şi a părăsit Austria, fără să lase în urmă măcar o sută de kilometri pătraţi ai unei enclave comuniste. A eliberat Ivan cu jertfa lui de sânge Austria, dar doctrina scumpă lui Stalin acolo nu s-a pus în practică; întreaga Austrie a rămas o ţară a sistemului capitalist. O excepţie, vor spune unii. Nu tocmai. Tot pe durata celui de al doilea război mondial Armata Roşie a acţionat din plin şi în Iran, ocupând (eliberând?) teritorii largi ale acestui stat asiatic. Celebra întâlnire la nivel înalt a „Celor Trei Mari“ din anul 1943, care a luat multe decizii importante cu privire la organizarea Europei postbelice, s-a ţinut chiar la Teheran, la reşedinţa Ambasadei URSS. Dar după război şi de aici trupele sovietice s-au retras fără zgomot şi fără să lase în urmă o Republică Populară Iran, ataşată ferm la „sistemul mondial socialist“, alături de China, Vietnam ori Coreea de Nord. Era eronată cumva doctrina enunţată cu mult aplomb de Stalin în faţa Aliaţilor? Sau după doctrina lui Stalin mai era ceva, care ne scapă?
O curiozitate de adăugat la observaţiile de mai înainte. În 1945, generalul american Patton pătrunde cu trupele sale în Cehoslovacia, pe care o curăţă de nazişti pe direcţia Praga, dar brusc i se cere să se retragă. În urma lui Patton, Armata Roşie eliberează pentru a doua oară vestul Cehoslovaciei şi, conform doctrinei Stalin, în întreaga ţară regimul capitalist este substituit cu regimul comunist (de inspiraţie stalinistă).
Colateral, în lumina acestei „doctrine“ care se dorea de largă cuprindere, se desprinde un adevăr istoric care, chiar dacă este în genere cunoscut, merită subliniat. Instaurarea regimurilor totalitare comuniste din Polonia, Cehoslovacia, RDG, Ungaria, România şi Bulgaria a fost rezultatul celui de al doilea război mondial şi al prezenţei URSS la masa învingătorilor. Dacă acest război nu ar fi avut niciodată loc, sistemul capitalist s-ar fi menţinut şi în aceste ţări, la fel ca în Europa Occidentală. Nu forţa maselor populare, cum citeam în cărţile de istorie de până în 1989, a dus la răsturnarea capitalismului şi instaurarea comunismului în Europa de Răsărit, ci forţa Armatei Roşii. Nu partidele comuniste din aceste ţări au cucerit pe cale revoluţionară puterea, ci ea le-a fost făcută cadou de URSS, învingătoare în război. Şi, în realitate, în niciuna dintre ţările sus-menţionate nu s-a produs o revoluţie (cu cele două presupuse faze ale sale, burghezo-democratică întâi, socialistă mai apoi), nici vorbă de aşa ceva; Armata Roşie a impus peste tot unde a ajuns, în drumul către Berlin, sistemul „social-politic propriu“ al URSS, marcat puternic în epoca respectivă de forma sa cea mai dură, stalinismul. Cu alte cuvinte, în aceste ţări, dar nu peste tot unde ar fi fost posibil, s-a pus în practică viziunea lui Stalin. Nu întâmplător profesorii de socialism ştiinţific ajunseseră, în anii ’80, să denumească acest tip de orânduire socială, generalizat în ţările est-europene dintre Elba şi Prut, drept „comunism de război“. Ştiau ei ce ştiau. Fiind astfel, nu este de mirare că sistemul sovietic a sfârşit-o, în România cel puţin, într-o atmosferă de război şi cu peste o mie de victime.
Daniel Dragomirescu
