Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Lungul drum către pace în Columbia
2016-10-18
0
„Acesta nu este drumul către pace, ci pacea este drumul.“ (Juan Manuel Santos, președintele Columbiei, laureat în 2016 al Premiului Nobel pentru pace)

 

După ce pe 2 octombrie cetățenii colum­bi­eni votau în proporție de 50% împotriva acordurilor de pace cu Forțele Armate Revoluționare din Columbia (FARC), pe 7 oc­tombrie președintele Co­lumbiei, Juan Manuel San­tos, artizanul acestui acord de pace, semnat pe 26 sep­tembrie la Cartagena, pri­mea Premiul Nobel pentru pace.

 

În 1987, președintele Costa Rica, Óscar Arias, primea același premiu prestigios pen­tru efor­turile sale de a pune capăt crizei central-americane într-un moment în care Gua­temala, Nicaragua, El Salvador erau încă do­minate de violență.

 

Iată că, 29 de ani mai târziu, un alt preșe­dinte latino-american, columbianul Juan Manuel Santos, primește acest premiu pen­tru eforturile sale de a negocia și a sem­na un acord de pace cu FARC. Para­doxal este că anunțul decernării premiului lui Santos a venit la doar cinci zile după ce columbienii votaseră împotriva păcii. Spe­ranțele columbienilor sunt că, la fel cum, la începutul anilor 1990, țările din America Centrală au găsit o rezolvare, și Columbia se va apropia de sfârșitul vio­lenței, care din păcate acompaniază evo­luția statului încă din secolul XIX.

 

După eșecului votului, președintele Santos a prelungit termenul pentru încetarea fo­cului cu FARC întâi până la 31 octombrie și apoi până la 31 decembrie. De la votul negativ din 2 octombrie, mai multe ini­ția­tive pentru pace au fost văzute în Co­lum­bia, incluzând marșuri pentru pace sau manifestări artistice.

 

Artivism pentru pace

 

Cel mai poetic gest este cel al artistei co­lumbiene Doris Salcedo. Aceasta a realizat în data de 10 octombrie lucrarea Sumando ausencias (Adunând absențele) în piața centrală Bolivar din Bogota. Piața a fost acoperită de 11.000 de metri de pânză al­bă pe care erau cusute, de către anonimi în­tinși pe sol, numele a 2.200 dintre vic­time. Intervenția o amintește pe cea din 1983 din Argentina, El Siluetazo (Silue­tele), când 30.000 de siluete din hârtie au umplut străzile și pereții. Atunci, anonimi s-au întins pe caldarâm pentru a le fi de­senată silueta de către artiști sprijiniți de activiști pentru drepturile omului pentru a semnala absența celor 30.000 de victime ale dictaturii militare încheiate în acel an. La fel acum, în Bogota, ca expresie a artei de memorie, Salcedo ne arată pacea pe ca­re rămân însemnele victimelor.

 

De ce au votat columbienii împotrivă

 

În primul rând, 62% din columbieni nu s-au prezentat la vot. Din cei 38% care au fost și au votat, peste 50% au ales să vo­teze împotriva acordurilor de pace. Pare de neînțeles această opțiune pentru „nu“ dacă ne gândim că, în ultimii 52 de ani, Columbia a fost martora unui război civil care a făcut peste 220.000 de victime și a obligat 6 milioane de oameni să devină re­fugiați interni, adică să-și părăsească lo­cuin­țele ca urmare a violenței extreme.

 

Conform acordurilor de pace, FARC ar fi avut 10 locuri asigurate timp de două man­date succesive, din 2018, în Congresul co­lumbian, pentru supra­ve­gherea implementării acor­durilor de pace, după care ar fi trebuit să se prezinte în alegeri cu partidul lor, care, însă, nu poate fi fon­dat până nu se demo­bi­li­zează. După semnarea acor­dului de pace era prevăzută faza de demobilizare pe par­cursul a 180 de zile și sub su­pravegherea armatei și a ONU. Cei demobilizați vor primi timp de doi ani o sumă apropiată de salariul mi­nim din Columbia, așa cum s-a întâmplat și cu membrii mișcărilor paramilitare care au acceptat demobilizarea. Liderii FARC ar fi trebuit să beneficieze de o justiție mai clementă într-un sistem paralel celui ofi­cial de justiție tranzițională, dacă își măr­turiseau crimele și promiteau repararea dau­nelor produse. Daunele financiare ur­mau a fi însă plătite de statul columbian, și nu de FARC, în ciuda speculațiilor că or­ga­nizația ar deține sume mari în conturi din străinătate. Acordurile de pace nu in­clud reforma agrară, principalul motiv pen­tru formarea FARC la începutul anilor 1960, în schimb, propun investiții majore în infrastructura rurală. În fine, FARC s-au angajat să renunțe la traficul de cocaină și să participe la eradicarea plantațiilor de coca.

 

Aceste prevederi ale acordurilor de pace par inacceptabile pentru cei peste 4,5 mi­li­oane de columbieni care au votat îm­po­triva intrării lor în vigoare și care con­sideră că intrarea fără vot în Parlament a reprezentanților FARC, precum și lipsa de justiție de care sunt susceptibili să be­ne­ficieze, dacă vor colabora cu autoritățile, sunt inadmisibile.

 

Unul dintre motivele pentru care opțiunea „nu“ a câștigat este legat de campania sus­ținută de fostul președinte Álvaro Uribe, care pe timpul mandatelor sale (2002-2010) s-a opus oricărei negocieri cu FARC și a preferat confruntarea acestora. La do­uă săptămâni de la votul negativ, opoziția condusă de Álvaro Uribe, reprezentant acum al Centrului Democratic (partid de cen­tru), a propus un acord care include multe dintre temele deja discutate, in­ti­tulat Bazele pentru un acord național de pace.

 

Álvaro Uribe se opune acordului cu FARC prin prisma experienței personale, tatăl său fiind ucis de reprezentanți ai gherilei în 1983, dar și prin prisma mențiunilor le­gale ale acordurilor care ar fi, conform aces­tuia, contrare democrației, acordând foș­tilor membri FARC pedepse prea mici. Fostul președinte a fost acuzat de favo­ri­zarea paramilitarilor de care a fost apro­piat după acordul de demobilizare a aces­tora din anii 2000. Uribe, unul dintre cei mai importanți oameni politici columbieni în ultimii 20 de ani, și-a început cariera politică în Medellin ca primar ales în 1982 pentru scurt timp, iar apoi senator al An­tioquia, între 1986 și 1994, și guvernator al Antioquia între 1995 și 1997. În timpul guvernării sale, Convivir (cooperative de vigilență), forțe de autoapărare legale, me­nite să ofere protecție împotriva acțiunilor gherilelor, au înflorit. Privilegiind para­mi­litarii, unul dintre principalele efecte ale politicii uribiste a fost eliminarea unor li­deri importanți ai FARC și reducerea nu­mă­rului de membri de la 20.000 la 6-7.000.

 

Foști aliați, Uribe și Santos se află acum pe poziții diametral opuse

 

Rolul lui Juan Manuel Santos în procesul de pace

 

Contrar lui Uribe, președintele columbian Juan Manuel Santos (1951), ales pentru pri­ma dată în 2010 și reales în 2014, a dorit încă din 1997, de la prima sa candidatură prezidențială, să se ajungă la un acord de pace.

 

Provenind din una dintre cele mai bogate familii din Columbia care, de-a lungul secolului XX, a deținut cel mai important ziar din țară, El Tiempo, Santos a făcut stu­dii de economie în SUA și Marea Bri­ta­nie și a devenit director al ziarului la în­ceputul anilor 1980. A intrat în politică la începutul anilor 1990, atunci când era numit ministru pentru Comerțul Exterior, în 2000 fiind numit ministru al Finanțelor. În fine, Álvaro Uribe îl numea ministru al Apă­rării în 2006, după ce participase la fondarea, alături de acesta, a Partidului U (Partidul Social al Unității Naționale) și la realegerea lui Uribe prin modificarea Cons­tituției. În perioada mandatului său la Mi­nisterul Apărării, lupta împotriva FARC s-a întețit, ca parte a politicii lui Uribe de a elimina mișcarea de gherilă. Scandalul „falșilor pozitivi“, adică al acelor peste 3.500 de victime ucise de militari și pre­zentate apoi ca militanți FARC, a avut loc în 2008, Uribe demisionând în 2009.

 

Încă de la alegerea sa în 2010, întâlnindu-se cu Hugo Chávez, președintele Santos a inițiat contactele cu reprezentanții FARC pentru demararea negocierilor care au în­ceput în 2012. Timp de patru ani, cu mul­te avansuri, dar și blocaje importante, un acord comprehensiv a fost negociat.

 

Memoria victimelor

 

Deși pacea nu a fost instituită încă, Cen­trul Național pentru Memorie Istorică a inițiat proiectul Muzeului Național de Me­morie în Bogota. Pe lângă inițiativa acor­dului de pace, alți pași au fost urmați de guvernele Santos pentru procesul de jus­tiție tranzițională. În 2011 era adoptată Le­gea victimelor și pentru restituirea pro­prietăților, pe baza căreia era organizat și Centrul Național pentru Memorie Isto­ri­că. Legea recunoaște drept victime per­soanele care au suferit abuzuri împotriva drep­turilor omului sau pierderi impor­tan­te după 1 ianuarie 1985. Prin lege, aces­tora li se recunoaște statutul de victime ca­re au dreptul la adevăr și la a fi re­com­pensate fizic și psihologic, simbolic pentru pierderile suferite. Centrul pentru Me­mo­rie se ocupă de descoperirea adevărului și de promovarea informațiilor legate de con­flictul intern și de victimele acestuia prin­tr-o serie de mijloace, educaționale, artis­tice etc.

 

* Parte din acest articol, privind rezultatul plebiscitului, a apărut pe blogul de pe site-ul Adevărul.ro în 4 octombrie 2016.

TAGS : columbia santos Premiul Nobel pace Costa Rica Óscar Arias
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
3051
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22