De același autor
După destrămarea în 1989 a blocului estic-socialist și colapsul Uniunii Sovietice în 1991, Rusia s-a văzut redusă la frontiera vestică din vremea lui Ivan cel Groaznic. Rezultatele a mai bine de patru secole de politică externă, războaie costisitoare și păci îndelung negociate au fost anulate, imperiul rus, ultimul imperiu colonial, de tip teritorial, dispărând la sfârșitul secolului XX. Spre deosebire de Austro-Ungaria și Imperiul Otoman, al căror sfârșit tragic a fost consemnat după primul război mondial, Rusia prin implantul bolșevic și-a prelungit viața cu peste 70 de ani.
Primii ani de după destrămarea Uniunii Sovietice au fost marcați de tentative, multe eșuate, de a construi o bază bilaterală sănătoasă în relațiile fostelor republici sovietice - Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Ucraina, Republica Moldova - cu Rusia. Cu siguranță că procesul ar fi fost ușurat dacă vecinii vestici ai acestor foste republice sovietice - Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria - ar fi parcurs mai devreme acest exercițiu de reconstrucție a unei relații sănătoase și ar fi oferit un model valid, de urmat.
Astfel, în 1992, în Europa Centrală și de Est, două categorii de state, prima compusă din fostele membre ale lagărului socialist, CAER și Tratatul de la Varșovia, a doua din fostele republici sovietice ce abia și-au câștigat independența, odată cu colapsul URSS, au început să tatoneze noile paradigme de raporturi bilaterale cu Moscova. Cum unii și-au obținut dreptul de a decide în ce club vor să fie, euro-altantic sau estic, anulând aranjamentele postbelice, iar alții au obținut independența și nu se știe dacă și dreptul de a ieși din zona de influență a Rusiei, cu toții și-au construit noua identitate strategică în opoziție cu Rusia.
Cele mai la îndemână argumente pentru politicienii apăruți după 1990 în aceste țări au fost cele de ordin istoric. Anii ’90 au consemnat o competiție pentru construirea noilor paradigme de istorie națională, în locul lăsat liber de materialismul dialectic și istoric și de propaganda fratelui mare și bun, poporul sovietic. În reconstruirea identității naționale a statelor de la Baltica la mările Neagră și Adriatica, istoria a jucat un rol determinant. Pentru Ungaria, momentul fondator devine Revoluția din 1956, pentru Cehoslovacia (mai mult pentru cehi decât pentru slovaci, însă), Primăvara de la Praga - 1968, iar pentru polonezii mari iubitori de istorie, Pactul Molotov-Ribbentrop, Insurecția de la Varșovia (august - septembrie 1944), Papa Ioan Paul al II-lea, Solidaritatea etc.
Vladimir Putin în timpul discursului despre anexarea Crimeei în 2014.
La negocierea noilor tratate politice ale Rusiei cu foștii sateliți, diplomațiile poloneză, maghiară, cehă au fost copleșite de presiunile politicienilor și opiniei publice din țările respective pentru ca în tratate să se condamne intervențiile sovietice din 1956, din 1968 și alte episoade de istorie recentă, pe care Budapesta, Praga, Varșovia etc. se considerau îndreptățite să le menționeze măcar în preambulul documentului, ca un fel de compensație morală pentru suferințele îndurate în regimul comunist impus de Stalin și URSS, în lipsa unei compensații materiale. Semnarea unor astfel de tratate politice în cursul unor vizite oficiale era adesea însoțită de gesturi de bunăvoință din partea Rusiei, președintele Elțîn aducând cu sine sute de mii sau chiar milioane de copii după documente sovietice, din arhivele Moscovei, care să lumineze evenimentul respectiv. Țările Grupului de la Vișegrad, spre sfârșitul ultimului deceniu al secolului trecut, au depășit această etapă de recuperare a memoriei istorice și au început să construiască un fundament nou, solid, pentru o relație bilaterală cu Rusia, cooperarea economică și culturală fiind privilegiate.
La începutul anilor 2000, după consumarea unui nou val de extindere a NATO, pe fondul războiului global cu terorismul, o nouă generație de politicieni în fostele republici sovietice, din rațiuni de politică internă cel mai adesea, pune sub semnul întrebării axiomele cunoscute ale istoriei recente, iritând Kremlinul.
Răspunsul Moscovei nu s-a lăsat așteptat. Cauza imediată care l-a generat a fost campania președintelui portocaliu al Ucrainei, Iușcenko, de a încuraja rescrierea istoriei Holodomorului, marea foamete din timpul cooperativizării, căreia i-au căzut victimă milioane de țărani ucraineni, prezentată acum ca un genocid inițiat de Moscova. Cert este că la mijlocul primului deceniu al acestui mileniu, istoria recentă devine oficial câmp de bătălie între Moscova, pe de o parte, fostele republici sovietice și foștii sateliți din lagărul socialist, pe de altă parte. Se lucrează cu emoții, se prezintă tragedii umane, se fac filme documentare care produc lacrimi.
Ceea ce până mai ieri părea un adevăr imuabil este pus sub semnul întrebării. Uniunea Sovietică este agresor sau victimă? A salvat și eliberat sau a ocupat și jefuit? Trebuie lăudată și recompensată Rusia, succesoarea URSS, sau criticată și pusă să plătească daune? Într-un fel se citește de la Moscova istoria recentă și în alt fel, adesea opus, de la Varșovia, Riga, Vilnius sau Kiev. Sau de la Budapesta, unde tocmai în aceste zile se comemorează 60 de ani de la Revoluție. În acest ultim caz, cu doar câteva zile în urmă, un controversat comentator rus, apropiat de Kremlin, explica la televiziunea de stat din Rusia că revoluția maghiară de la 1956 a fost prima „revoluție colorată“, organizată de serviciile secrete occidentale împotriva Moscovei. Ultima este, desigur, Euro-Maidanul de la Kiev.
Însă, abia după revenirea lui Putin la Kremlin, în 2012, istoria a devenit arma principală la care Kremlinul face apel. Astfel, discursul lui Putin de la anexarea Crimeei (18 martie 2014) abundă de informație istorică, interpretată într-o cheie naționalistă. Discursurile ministrului rus de Externe, Lavrov, încep și se termină mai întotdeauna cu detalii din cărțile de istorie, comparații, rememorări de figuri istorice din Pantheonul național rusesc. La fel și discursurile ministrului Apărării, Șoigu.
Pe lângă caracterul global, politica externă a Rusiei s-a definit și ca o alternativă la linia de politică externă occidentală. Dacă în secolele XVIII-XX argumentele pentru o poziție sau alta erau căutate în geografie sau ideologie, astăzi Kremlinul explică abordarea Rusiei pe diferite dosare de politică internațională prin paradigma istoriografiei sovietice, mai ales a celei din epocile Stalin și Brejnev.
Acestea sunt „marile adevăruri“ învățate de elevul Putin și de membrii anturajului său de astăzi, în școala generală sau la facultate, sau, și mai probabil, preluate din filmele istorice sovietice care au setat mințile multor generații. Pentru Putin, în relația cu țările Europei Centrale și de Est, argumentele istorice au devenit elemente fundamentale. Cel mai adesea ele stârnesc valuri de emoție în capitalele respective, unde respectivele momente istorice sunt interpretate exact pe dos. Departe de a fi doar un pretext, argumentul istoric - în paradigma istoriografiei staliniste sau brejneviene - setează agenda de politică externă a Rusiei, adesea spre uluirea diplomaților și experților occidentali, care nu mai pricep mare lucru.
