Cine va plăti factura creditelor exotice

Politicienii au votat, la unison, o lege care permite românilor care au împrumutat franci elveţieni pentru a-şi cumpăra lo­cu­inţe să-şi convertească acum creditele în lei. Peste 50.000 de clienţi ai băncilor care au preferat împrumutul în franci el­veţieni vor mai fi avantajaţi de o dispoziţie a legii, care stabileşte că schimbul de monede se va face la cursul „istoric“ de la data în care fost acordat creditul. De­si­gur, poate fi un avantaj re­lativ, deoarece conversia la cursul „istoric“ va presupune şi aplicarea dobânzii asociate leului în acea perioadă, care era, ne reamintim, mare și care a fă­cut din leu o monedă nefrecventabilă pen­tru clienţii băncilor. Deci reglementarea ar putea demonstra, la aplicare, că so­co­teala din Palatul Parlamentului nu se po­tri­veşte cu realitatea de la ghişeul bancar.

Băncile cu probleme se vor lupta, în sur­dină, până la capăt. Iar bătălia finală nu se va da la Curtea Constituţională, unde ban­cherii vor invoca chestiunile delicate ca dis­criminarea între clienţi sau caracterul retroactiv al legii, ci la Washington, unde se vor cere despăgubiri. Deja una dintre bănci a apelat la arbitrajul curţii spe­cia­lizate a Băncii Mondiale, Centrul Inter­na­ţional pentru Soluţionarea Disputelor le­gate de Investiţii (The International Cen­tre for Settlement of Investment Disputes - ICSID). Juriştii susţin că nu ne ajută la mare lucru denunţarea acordurilor bila­te­rale de protejare a investiţiilor, deoarece băn­cile pierd banii pe care i-au împru­mu­tat în vremea când acordurile funcţionau, iar de la denunţare până la anularea acor­durilor trece ceva timp. Este deci posibil ca Trezoreria statului să scoată din vis­tie­rie miliarde de dolari pen­tru a plăti dau­ne­le pro­vo­cate de euforia electorală şi de in­teresele particulare ale unor iniţiatori.

Deci băncile îşi vor reface socotelile, vor căuta să-şi re­cupereze pier­derile şi noi, cetăţenii obiş­nuiţi, ca­re fie nu avem cre­dite în monede exotice, fie nu avem deloc îm­pru­mu­turi, vom achita nota de plată a politicienilor. Marea îngrijorare însă a in­ves­­ti­to­rilor străini este se­rio­zi­ta­tea Ro­mâ­niei, maniera în ca­re ţara înţelege să-şi res­­pecte angajamentele. În plus, vola­ti­li­ta­tea legislaţiei, care schimbă regula jocului şi pentru trecut, este neliniştitoare.

Rămâne însă deschisă întrebarea: de ce po­liticienii nu s-au gândit să reglementeze pia­ţa imobiliară, acolo unde s-a născut criza pe care acum o plătesc băncile şi clie­n­ţii lor? Unii consideră că băncile, atunci când au evaluat locuinţele pe care erau ru­ga­te să le crediteze, ar fi ştampilat preţul de piaţă al acestora. Din păcate, nu era trea­ba băncilor să evalueze proprietăţi, ele doreau doar să-şi evalueze riscul asu­mat prin creditare, acoperit în parte şi de avansuri.

Brokerii de real estate percep şi acum co­misioane uriaşe, procentuale, atât de la cum­părătorii, cât şi de la vânzătorii locuin­ţelor. Ce servicii prestează ei unui client pentru a încasa 2% din valoarea locuinţei a cărei vânzare o intermediază, iată o în­tre­bare cu răspuns dificil. În general, sin­gurul serviciu prestat cumpărătorului este exerciţiul de vizionare a casei, adică an­ta­marea unei întâlniri cu proprietarii la adre­sa locuinţei mult visate. De ce nu s-au gândit legiuitorii să evite un nou salt speculativ al preţurilor imobiliare şi să sta­bilească tarife, în lei, pentru fiecare ser­vi­ciu pe care ţi-l prestează un intermediar? De ce avocaţii au tarif orar, iar brokerii de real estate pot încasa procente de mii de euro pentru simpla dezvăluire a unei adrese?

Legiuitorii ar mai fi putut face un gest de reglementare a pieţei imobiliare dacă ar fi obligat Uniunea Notarilor să publice, mă­car trimestrial, după modelul Franţei, pre­ţurile medii pe oraşe, regiuni şi cartiere. Asta ar fi fost referinţa pieţei imobiliare, deoarece platforma pe care se întâlneşte cererea cu oferta în tranzacţiile cu case şi terenuri este biroul notarial.

Desigur că este mai vesel asaltul asupra sis­temului bancar, fragilizat de propriile erori, de aglomeraţia pe o piaţă prea mică pentru atât de multe bănci şi de aplicarea unor standarde prea rigide pentru o clien­telă prea sensibilă. Unele bănci vor re­zis­ta, altele, mai mici, vor avea probleme de ca­pital, dar în general sistemul se va echi­libra. Cei care vor pierde vom fi noi, clien­ţii tăcuţi ai băncilor, care ne-am luat sau ne vom lua credite în lei, monedă fragilă, aşe­zată pe o economie riscantă. Apare ris­cul să luăm credite mai puţine şi mai scum­pe, deoarece, nu-i aşa, prezentăm, ca ţară, un uriaş risc de neplată. Cât des­pre cei care acum se consideră victime, deoarece nu s-au gândit că francul el­veţian este o monedă riscantă și au igno­rat avertismentele din presa economică a timpurilor, sau nici măcar nu au citit vreun rând, poate că a venit vremea să în­ţeleagă că nimeni nu este responsabil pen­tru ignoranţa proprie. Nu banca trebuie să-ţi expună riscurile, tu trebuie să iei o decizie bazată pe cunoaştere atunci când îți asumi o povară de dimensiunea unui cre­dit împrăştiat pe 30-35 de ani. Con­ti­nuând aşa, cu decizii nesăbuite în registru personal sau în mediul politic, riscăm să devenim noi o ţară „exotică“.