Cuba: comunism para siempre?

„Vrei să faci o călătorie înapoi în timp? De ce te duci acolo?“, m-au întrebat, in­va­riabil, toate cunoștintele cărora le spu­neam că am de gând să-mi petrec con­ce­diul în Cuba. „Mă duc pen­tru că știu că o să se schim­be rapid. Eu vreau s-o văd cum e acum.“

Până la urmă, s-au făcut doi ani de când ad­mi­nis­trația Obama a anunțat normalizarea relațiilor cu Cuba și de când a promis că va cere Congresului să ri­dice embargoul ce a de­pă­șit orice record al istoriei mo­derne (56 de ani). De atunci, am­ba­sadele s-au redeschis, zborurile comer­cia­le directe dinspre Statele Unite au fost re­luate, călătoriile spre insulă au intrat în legalitate pentru americani, nu mai sunt nici restricții privind cantitatea de rom și havane pe care o pot lua cu ei de pe in­sulă. Iar acum câteva zile, pentru prima da­tă în ultima jumătate de secol, SUA nu au mai obiectat la votul ONU de con­dam­nare a embargoului cubanez (doar s-au abținut, la fel și Israelul). Așa că pre­su­pu­nerea că liberalizarea se va produce și Cu­ba se va schimba rapid la față ar fi fost co­rectă, nu? Ei bine, nu tocmai.

După 11 zile de luat țara la pas, am realizat că schimbarea nu se va întâmpla pe cât de rapid îmi imaginasem. Nu trebuie să intri prea mult în interiorul ță­rii ca să observi cât de mult e încremenită în timp. Încă de pe aeroport te lovesc pr­i­mele semne. Transoceanicul cu care veni­sem era prea mare pentru poarta ter­mi­na­lului, așa că a trebuit să așteptăm niște zeci de minute bune ca să fie găsită o so­luție. În așteptarea bagajelor, am stat cu to­ții lângă un morman de bocceluțe în­velite în pături (mărfuri aduse din Oc­ci­dent?), în aeroportul cu un singur ter­minal al Havanei, ce aduce destul de bine cu o gară provincială de la noi.

Ajunși la hotelul unde eram cazați la Ha­vana, în camera fără ferestre plutea un mi­ros pătrunzător de tămâie și mucegai. „Există Wi-Fi sau măcar un calculator co­nectat la Internet în recepție, să ne pu­tem anunța familiile că am ajuns cu bi­ne?“ (Minutul de convorbire telefonică in­ternațională e în jur de 3 euro). Întrebarea se lovește de un „nu“ categoric și de un zâm­bet condescendent al recepționerei. In­sistăm. „Totuși, știm că există cartele de Internet. Ne puteți vinde?“ „Nu avem, le luați mâine de la chioșc. De ce atâta grabă? Sunteți în vacanță, sunteți în tim­pul de Cuba. Relaxați-vă.“ Ne aflam în unul dintre cel mai bine cotate hoteluri din Havana. Știam încă dinainte de a veni că există o mare problemă cu hotelurile în Cuba. În primul rând, cele decente încă sunt foarte puține și extrem de scumpe și chiar și acelea dispun de condiții care nu au nicio legătură cu sistemul occidental de cotare. Multe dintre cele 61.000 de ca­mere de hotel din hoteluri de 4 și 5 stele, în ciuda prețurilor piperate (130 de euro pe noapte pentru o cameră la 4 stele), sunt într-o stare deplorabilă, nemaifiind renovate de decenii la rând.

Există totuși speranțe că situația se va îm­bunătăți. Încep să apară joint-ventures cu companii străine (dar statul cubanez de­ține din fiecare 50%); Franța și-a deschis un birou de dezvoltare turistică; pentru prima dată, lanțul american Starwood a preluat managementul unui hotel de 180 de camere; de curând, au intrat pe piața cu­baneză platformele Airbnb și Trip­Ad­visor. Odată cu afluxul mai mare de tu­riști, poate că o parte din pro­fitul în creștere va fi in­vestit în condiții. Poate.

Așa cum ni s-a tot explicat pe parcursul celor 11 zile, turismul e cea de-a treia sur­să de venituri a țării (du­pă servicii, care în accep­țiunea cubaneză înseamnă salariații de stat trimiși la muncă în străinătate, și du­pă banii trimiși din străi­nă­tate de cetățenii cubanezi) și e singurul sec­tor care crește constant. „Am fost in­s­truiți să ne comportăm cu turiștii ca și cum ar fi dumnezei“ - a fost una dintre pri­mele confesiuni făcute de ghidul nostru din Havana, angajat al unei agenții turis­tice în parte de stat (un fel de echivalent al ONT-ului nostru de dinainte de ’89). Până și monedele oficiale sunt două, pa­ra­lele. Există o monedă pentru cubanezi (pe­so-ul) și una turistică (peso-ul con­ver­ti­bil, CUC), cu care lucrează de fapt mai toa­tă lumea. Tocmai pentru că este o sur­să atât de importantă pentru buget, în ho­te­luri există întotdeauna mâncare pe să­tu­rate pentru turiști. La fel, în restaurante.

Cu totul alta e situația pentru cubanezi. Vezi gherete cu fructe (evident, având un preț pentru turiști, altul pentru cubanezi), vezi chioșcuri cu o carne de o culoare și un miros îndoielnice. Dar, în rest, sărăcie la cutie. Galantarele sunt sinistru de goa­le: creveți la pungă, zahăr (ouăle și făina sunt pe cartelă), conserve de bulion și, în rest, rom... mult rom. Chiar și produsele pur cubaneze, havanele, sunt atât de scum­pe în magazinele autorizate (între 10 și 20 de euro bucata), încât, pentru cu­ba­nezi, singura soluție este să le cumpere la negru. Există și un revers al medaliei: sta­tul comunist subvenționează sistemul de învățământ și de sănătate, chiar și pe cel de locuințe. Însă, raportat la un salariu me­diu de 30 de euro, orice alt serviciu sau produs e prohibitiv. Cuba, pe cât e de săracă, pe atât e de scumpă.

Am intrat de curiozitate într-un magazin de electrocasnice: o mașină de spălat cos­tă 600 CUC (un peso convertibil fiind aproa­pe la paritate cu euro). Cel mai ieftin automobil nou (chinezesc) e 25.000 de do­lari. Mai mult decât atât, o oră de Internet costă o zecime din salariul mediu, res­pectiv 2 CUC. Și totuși, oamenii, în special tinerii, stau strânși ciorchine în punctele din oraș unde există Wi-Fi (în parcuri și pe lângă hotelurile mari). Tot pe acolo ro­iesc și băieții deștepți, care cumpără zeci de cartele de la magazinul de stat și le vând la suprapreț turiștilor. Internetul e încă un lux pe care cubanezii și-l permit cu greu. Dar nici regimul nu-și mai per­mite să țină Cuba complet ruptă de lumea virtuală.

Probabil pentru că a anticipat o fierbere socială după cei 50 de ani de izolare ce au lăsat în ur­mă un haos economic, regimul dă acum drumul la șurub puțin câte puțin (sau lasă impresia că o face). A fost ridicată interdicția de a stabili con­tacte cu turiștii străini, de a deține dolari, a început să fie acceptată inițiativa privată – de la meserii specific turistice (con­du­că­tor de șaretă sau vânzător de Coco Loco) pâ­nă la permisiunea de a găzdui, contra cost, străini în propria casă. Totul este însă făcut în mod controlat. Am stat într-o asemenea casa particular în Trinidad, în condiții mult mai bune decât la hotelul de renume din centrul Havanei, cu oa­meni mult mai atenți și la o treime din preț. Lucrurile nu sunt lăsate însă la voia în­tâmplării. Respectivul proprietar nu doar că trebuie să raporteze autorităților da­tele de pașaport ale străinilor găzduiți, trebuie să și plătească statului circa 300 de euro lunar (că are clienți sau nu). În plus, multe din aceste casa particular lu­crează exclusiv cu agenți turistici de stat, cum s-a întâmplat și în cazul nostru. Deci cât „privat“ rămâne până la urmă în toată povestea?

La doar 100 de km de Lumea Liberă, Havana (și, de altfel, toată Cuba) e un muzeu și un spectacol în aer liber. Pe stradă, vezi scene desprinse din alt „film“: un automobil Cadillac din anii ‘50 e tam­ponat, poliția își face apariția într-o Lada din anii ‘80 și „securizează“ locul acci­dentului cu câteva frunze de palmier de pe marginea drumului. Ora de vârf la Ha­vana înseamnă câteva sute de mașini pe străzi (drept pentru care a fost destul de greu să îi explicăm ghidului nostru cum arată traficul în București). Șoferi opriți pe marginea Malecónului stau aplecați și lus­truiesc fiecare piuliță a antichității pe ca­re o conduc (că e Oldsmobile sau Mosk­vici, e la fel de prețioasă). În schimb, dacă mai faci câțiva pași spre marginea Ha­va­nei, dispare tot farmecul vintage al cen­tru­lui vechi: străzi destupate, case dără­pă­na­te, multe șarete. Peste tot - uși de la in­trare deschise, fără ca locatarilor să le pese că își desfășoară viața casnică în vă­zul tuturor. De căldură și plictiseală, ni­meni nu mai ține atât de mult la inti­mi­tate. Oamenii privesc și ei din fotoliu spre tine, spre viața străzii. Peste tot, billboar­duri și picturi uriașe pe ziduri: Fidel cu Che Guevara, Fidel cu Raul Castro și cu Che Guevara; Che Guevara și sloganuri re­voluționare.

Totuși, ieșind din Havana spre Vinales pe drumul renovat, am trecut și printr-un cartier rezidențial superb, ce contrasta pu­ternic cu Havana văzută până atunci. Vile mari, îngrijite, unele în stil colonial, re­novate, adăpostite de pâlcuri de palmieri și cocotieri. Nici vorbă de fotografii, nu aveai cum să oprești, era obligatoriu să cir­culi cu 60 de km/oră pe banda întâi, iar pe banda a doua cu 80. Sunt casele cu care regimul își recompensează oamenii cei mai importanți. Cu alte cuvinte, no­menclatura.

„Aici e cel mai mare spital și centru de cer­cetare medicală. Cuba a inventat tot felul de vaccinuri, suntem mai avansați decât mulți din Occident. Avem inclusiv un vaccin contra cancerului“, ne explică ghidul, foarte mândru, ca majoritatea cu­ba­nezilor, de sistemul medical al țării. „Ce bine puse la punct sunt toate: după ce îți dau cel mai bun tutun, îți vând și lea­cul contra cancerului pulmonar“, ră­sare, inevitabil, gândul ironic. Oricum, un asemenea patriotism e greu de jus­ti­fi­cat, în condițiile în care există o criză crun­tă de medicamente – inclusiv unele de bază, precum antibioticele. „Aveți cu voi Ibuprofen? Nu-mi vine să cred, nu am mai văzut de câteva luni. Și cum se numea medicamentul ăla miraculos pe care mi l-ați dat, de mi-a rezolvat criza de sciatică în două ore?“, ne întrebase, cu câteva ore înainte, ghidul. „Miracolul“ era un pliculeț de Aulin.

Scopul, în acest moment, pentru regimul de la Havana, nu pare nici pe departe a fi tranziția către o economie de piață sau, și mai mult, către democrație, ci de a gă­si resursele de a rezista capitalismului și de a proteja regimul. Poate la fel cum s-a întâmplat în fosta URSS și ulterior în Chi­na. Până la urmă, o piață liberă înseamnă libera circulație a capitalului, persoanelor și ideilor. Cuba nu are deocamdată niciu­na dintre ele. Un alt semn că schimbarea reală e încă departe e că cetățenii cu­ba­nezi încă încearcă cu miile să ajungă ilegal pe sol american.

Dincolo de asta, normalizarea convenită la nivel diplomatic se poate nărui într-o secundă. Embargoul american rămâne în­că în vigoare, în ciuda celor câtorva or­dine executive date de Obama: blocada nu poate fi ridicată definitiv decât de Congres (care, momentan, sub majoritate repu­bli­cană, se opune vehement). Cuba nu este deocamdată mai aproape cu nici măcar un pas de respectarea drepturilor omului și de democrație, în perpectivă americană. Mul­te, așadar, vor depinde atât de poziția re­gimului de la Havana (iar Raul Castro in­sistă deocamdată că, pentru o normalizare completă a relațiilor, e nevoie și de re­tro­cedarea teritoriului ocupat de baza ame­ricană de la Guantanamo, ceea ce nu se va întâmpla prea curând), cât mai ales de viitoarea configurație politică de la Wa­shing­ton – culoarea viitorului președinte, dar și a majorității din viitorul Congres SUA. Mai e mult, așadar, până la ur­mă­toarea „revoluție“ din Cuba.