Pe aceeași temă
Anchetele din ultimii ani ale DNA, dar nu numai, au dus la condamnări în lanț ale unor oficiali ai statului și ale unor oameni de afaceri, dar nu au generat și un fenomen de descurajare a criminalității. An de an, DNA raportează un număr din ce în ce mai mare de dosare, semn că, în loc să se diminueze, fenomenul corupției se dovedește cel puțin la fel de răspândit în societatea românească și că atât funcționarii publici, cât și agenții privați consideră în continuare că infracțiunea e profitabilă. Anul trecut, bunăoară, ANAF se plângea că peste jumătate dintre bunurile dispuse pentru confiscare reprezintă „bunuri nerecuperabile“, că unii dintre condamnați nu posedă bunurile respective, iar alții reușesc să le ascundă sub prevederi birocratice care îngreunează procesul valorificării.
În 2015, statul român avea însă deja la dispoziție de un an un instrument legal valoros pentru sechestrarea și confiscarea extinsă a produselor infracțiunilor. Este vorba despre Directiva 42 a Parlamentului European și a Consiliului - scrisă şi negociată de europarlamentarul Monica Macovei -, care are drept obiect tocmai „sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii în Uniunea Europeană“, adoptată în aprilie 2014. Statele membre au avut la dispoziție doi ani și jumătate pentru transpunerea acestei directive în legislația națională, ceea ce înseamnă că termenul limită a fost 4 octombrie 2016. Pe 20 octombrie, Monica Macovei afirma într-o conferință că „Guvernul Cioloș nu are voie să plece până nu se pune în aplicare directiva privind confiscarea extinsă“, susţinând că niciun alt Executiv nu va face acest lucru mai târziu. Cu alte cuvinte, nu numai că România a depășit termenul limită pentru punerea în aplicare a Directivei, dar cu fiecare zi care trece până la alegeri șansele să o facă scad dramatic. Trebuie să ne întrebăm, prin urmare, care sunt mizele acestui blocaj. Ce prevede Directiva 42 și de ce autoritățile române se feresc să o pună în aplicare?
Infracțiunile care fac obiectul confiscării extinse în Directiva 42/2014 a UE |
---|
În sensul alineatului (1) din prezentul articol, noțiunea de „infracțiune“ include cel puțin următoarele: (a) corupția activă și pasivă din sectorul privat, astfel cum se prevede la articolul 2 din Decizia-cadru 2003/568/JAI, precum și corupția activă și pasivă care implică funcționari ai instituțiilor Uniunii sau ai statelor membre, prevăzută la articolele 2 și 3 din Convenția privind lupta împotriva corupției care implică funcționari; (b) infracțiunile legate de participarea la o organizație criminală, astfel cum se prevede la articolul 2 din Decizia-cadru 2008/841/JAI, cel puțin în cazurile în care infracțiunea a generat beneficii economice; (c) incitarea sau recrutarea unui copil în scopul participării la spectacole pornografice sau obținerea de foloase sau exploatarea unui copil în orice alt fel în acest scop, în cazul în care copilul a depășit vârsta consimțământului sexual, astfel cum se prevede la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2011/93/UE; distribuirea, diseminarea sau transmiterea de pornografie infantilă, astfel cum se prevede la articolul 5 alineatul (4) din Directiva respectivă; oferirea, furnizarea sau punerea la dispoziție de pornografie infantilă, astfel cum se prevede la articolul 5 alineatul (5) din Directiva respectivă; producerea de pornografie infantilă, astfel cum se prevede la articolul 5 alineatul (6) din Directiva respectivă; (d) afectarea ilegală a integrității sistemului și afectarea ilegală a integrității datelor, astfel cum se prevede la articolele 4 și 5 din Directiva 2013/40/UE, în cazul în care au fost afectate un număr semnificativ de sisteme informatice prin utilizarea unui instrument, menționat la articolul 7 din Directiva respectivă, conceput sau adaptat în principal pentru scopul respectiv; importul, distribuirea sau punerea la dispoziție în alt mod, cu intenție, a instrumentelor utilizate pentru săvârșirea de infracțiuni, cel puțin atunci când nu reprezintă cazuri minore, astfel cum se prevede la articolul 7 din Directiva respectivă; (e) o infracțiune pasibilă de o pedeapsă maximă privativă de libertate de cel puțin patru ani, în conformitate cu instrumentul relevant prevăzut la articolul 3 sau, în cazul în care respectivul instrument nu conține un prag pentru pedeapsă, în conformitate cu legislația națională relevantă. |
Punerea sub sechestru
În materie de punere sub sechestru a bunurilor unei persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni, Directiva 42 conține numai două articole: „Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite punerea sub sechestru (freezing) a bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare. Respectivele măsuri, care sunt dispuse de o autoritate competentă, includ acțiuni urgente care urmează să fie adoptate atunci când este necesar, în scopul de a conserva bunurile“ și „Bunurile aflate în posesia unei părți terțe (...) pot face obiectul unor măsuri de sechestru în scopul unei posibile confiscări ulterioare“. „Autoritatea competentă“ la care se referă textul Directivei ar trebui să fie Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI), care ar trebui să se ocupe de administrarea bunurilor puse sub sechestru pe perioada procesului. După cum se precizează în text, ANABI ar trebui să fie în măsură să întreprindă „acțiuni urgente“, adică inclusiv valorificarea unor bunuri cu scopul de a conserva valoarea averii pusă sub sechestru, dar, potrivit Ministerului Justiției, numai dacă valoarea bunului scade cu peste 40%. Pentru moment însă, ANABI este în faza în care angajează personal, deși ministrul Justiției a promis că agenția va deveni pe deplin operațională până la sfârșitul acestui an.
Un element de noutate pe care îl introduce Directiva este posibilitatea punerii sub sechestru asupra unei părți terțe care nu este pusă sub acuzare, ceea ce ar preveni înstrăinarea fictivă a bunurilor și ar face posibilă o confiscare ulterioară.
Confiscarea bazată pe condamnare penală
Aceasta este confiscarea „clasică“, în care statul recuperează strict produsul infracțiunii comise de o persoană condamnată. Cu alte cuvinte, dacă o persoană este condamnată pentru că a luat mită o sumă de bani, i se confiscă strict acea sumă. Directiva prevede clar, însă, că se pot confisca bunurile chiar și în cazul în care o hotărâre definitivă nu poate fi pronunțată ca urmare a bolii sau sustragerii persoanei învinuite: „Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor și a instrumentelor în cazurile în care au fost inițiate proceduri penale cu privire la o infracțiune care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, iar astfel de proceduri ar fi putut conduce la o hotărâre de condamnare, în cazul în care persoana suspectată sau învinuită ar fi putut să compară în fața instanței“. Altfel spus, este suficient ca infracțiunea să fie „susceptibilă să genereze beneficii“ și să fi „putut conduce la o hotărâre de condamnare“, ceea ce înseamnă că unui inculpat care a fugit din țară tot i se poate confisca averea, chiar dacă nu a fost condamnat, ci doar dacă ar fi putut fi condamnat. Este o prevedere mai severă, care oferă statului un instrument de recuperare a prejudiciului chiar și atunci când are de-a face cu persoane care evită cu orice preț o condamnare.
Confiscarea extinsă și confiscarea de la terți
Elementele de noutate din Directiva UE le reprezintă confiscarea extinsă și confiscarea de la terți. Confiscarea extinsă se referă la toate bunurile care nu pot fi justificate în mod legal. Dacă o persoană a fost condamnată pentru o anumită infracțiune care a produs un anumit prejudiciu și dacă are o avere considerabil mai mare decât veniturile legale, atunci, toate bunurile care nu pot fi justificate legal vor putea fi confiscate în baza prezumției că le-a dobândit ilegal. Confiscarea extinsă este un pas extrem de important pentru a face infracțiunea nerentabilă și de aceea ar fi de preferat ca într-o țară cu corupție sistemică precum România să includă un număr cât mai mare de infracțiuni. Documentul Directivei include doar o listă de cinci infracțiuni (pe care o puteți consulta în caseta de mai jos) negociate politic, care fac obiectul confiscării extinse, dar este important de reținut faptul că precizează clar că este vorba de o listă minimală („noțiunea de «infracțiune» include cel puțin [subl. ns.] următoarele…“) și că este la latitudinea statelor membre să facă o lege cât de „tare“ doresc. În acest sens, este important și ultimul punct de pe listă, care trece în categoria infracțiunilor care fac obiectul confiscării extinse acele infracțiuni pasibile de o condamnare de minimum patru ani.
Confiscarea de la terți este un alt instrument extrem de util, care oferă statului posibilitatea de a confisca bunurile pe care o persoană suspectă le face cadou sau le vinde mult sub prețul pieței unor membri ai familiei sau unor asociați. Este de subliniat faptul că se poate confisca de la terți și în lipsa unei condamnări, fiind vorba de transferuri de bunuri de la „suspect sau învinuit“ în cazuri în care cea de-a treia parte „a știut sau ar fi trebuit să știe“ că respectivele transferuri au fost realizate cu scopul evitării confiscării.
Unii, precum autoritățile române, par să considere că aceste instrumente de recuperare a bunurilor obținute din infracțiuni reprezintă prea mult pentru a fi adoptate în legislația națională și aplicate. Alții, precum Monica Macovei, consideră că reprezintă prea puțin şi că viitorul măsurilor legale de recuperare a averilor furate nu îl reprezintă nici măcar instrumentele prezentate mai sus, ci o procedură în care nici măcar nu mai este nevoie de condamnare, numită „confiscare civilă“, asupra căreia ne vom apleca în pagina alăturată.