O perspectivă irlandeză asupra Munteniei la 1824

Robert Walsh s-a născut la Waterford, în sud-estul Irlandei, zonă supusă unei an­gli­cizări mai pronunţate decât alte părţi din Irlanda britanică, într-o familie care ac­cep­tase să colaboreze cu ad­ministraţia britanică, de­ve­nind magistraţi provinciali. În 1789 a fost admis la pres­tigiosul Trinity College din Dublin, fiind prieten şi cu Ro­bert Emmet, una dintre fi­gurile luminoase şi in­te­gra­toare din istoria irlan­de­ză pentru că, în ciuda re­li­giei sale (era protestant), a fost un adept fanatic al des­prinderii Irlandei de Londra, organizând chiar şi un fel de „Republică de la Plo­ieşti“, o rebeliune ridicolă, în 1803, în ur­ma căreia a fost condamnat la moarte prin spânzuarare şi decapitare. Robert Walsh a avut un cu totul alt parcurs şi, chiar dacă a trăit mult mai mult, nu este menţionat deloc în istoria mare a Irlandei. Pentru că nici nu a jucat vreun rol deo­se­bit. Mult mai mulţi irlandezi s-au pus în slujb­a adminsitraţiei şi armatei britanice decât cei care s-au împotrivit (fie pasiv, pre­cum Daniel O’Connell, fie activ, cu ar­mele în mâini, precum adepţii mişcării na­ţionaliste feniene), de aceea irlandezii au străbătut în serviciul britanic toată lumea, având în vedere faptul că Imperiul Bri­tanic se afla în secolul XIX într-o continuă expansiune.

Walsh este mai degrabă cu­noscut în Irlanda pentru ambiţioasa sa lucrare din 1815, History of the City of Dublin, dar a lăsat o des­criere destul de amănunţită a peripeţiilor sale pe drumul de întoarcere de la Istan­bul în cartea Narrative of a Journey from Constantinople to England, apărută la Lon­dra în 1828¹. În capitala Imperiului Oto­man fusese trimis în misiune în 1820, fi­ind desemnat capelan al misiunii diplo­matice britanice de acolo. Walsh a ajuns la Istanbul după un lung voiaj pe mare, vi­zitând Gibraltarul, Malta, insulele gre­ceşti, Atena. În 1824, Walsh a dorit să re­vină acasă şi a ales să urmeze traseul con­tinental, şi nu cel naval, care era mult mai facil. Venind din Istanbul, a trecut Dună­rea pe la Giurgiu, care încă era raia tur­ceas­că pe malul valah, ajungând într-o că­ruţă, pe care o descrie, dar nu o poate în­ţe­lege, la Băneasa. Cum arăta Băneasa în 1824? „Acest loc mi-a dat o idee perfectă des­pre reşedinţele de iarnă ale unei hoar­de armate, locuitorii părând să-şi fi schim­bat puţin felul de a fi faţă de cel al stră­moşilor lor din acelaşi loc. Ei erau îm­brăcaţi cu cojoace de blană ce-şi păs­trau toată lâna aşa cum este jupuită de pe spinarea oilor. Bordeiele lor erau îm­prăştiate pe un imaș gol, fără un pom sau un gard şi fără niciun fel de ară­tură. Fiecare bordei era îm­prejmuit de un gard de nuiele împletit ca cele din Bulgaria, iar bordeiul în­suşi era scobit în pământ. Nu se vedea deasupra pă­mântului decât vârful aco­perişului, care alcătuieşte o parte din bătătura cur­ţii. Se aflau câteva deschizături care lă­sau să iasă fumul şi să pătrundă lumina şi aerul. Se ajunge la intrare pe o pantă săpată în afara îngrăditurii.“

Călătorul irlandez a observat elita politică orientalizată a Munteniei, reprezentată per­fect de „un boier gras, învelit într-o bla­nă scumpă, cu un calpac enorm, adi­că un fel de tichie de o formă ciudată al­cătuită din două calote mari care se ri­dică una deasupra celeilalte şi care sunt acoperite cu catifea verde sau roşie“. Walsh a avut ghinionul să intre în Mun­te­nia în timpul uneia din perioadele când ciu­ma bântuia, provocând atât panică, dar şi moarte. Călătorul irlandez, obişnuit cu piatra durabilă pe care irlandezii şi sco­ţienii o preiau de pe malurile stâncoase şi faleze, folosind-o la construcţii în in­te­rior, nu înţelege de ce valahii preferă în lo­cul pietrei lemnul atât de perisabil. Ca­pi­tala Munteniei îi oferă un spectacol de­za­grea­bil, căci la 1824 ceea ce numim şi în­ţe­legem noi prin trotuare erau de fapt po­deţe de scânduri. „De la Dunăre până la Bucureşti abia găseşti o piatră, dar de aici până în munţii Carpaţi, cea mai ma­re parte din ţară este acoperită de stânci şi de copaci şi de ce, când aveau putinţa să aleagă, au preferat lemnul care este pieritor pietrei durabile şi au podit uli­ţe­le, când ar fi putut să le pietruiască, este greu de conceput.“ Uşor de imaginat pes­te ce mizerie se trecea, având în ve­dere că sistemul de canalizare era inexistent. „Pe sub podina uliţelor sunt băltoace mari de noroi sau canale de apă clocită care tre­buia să fie îndreptată spre râu, dar, din cauza terenului absolut drept şi a ne­pă­să­rii locuitorilor, toată mocirla de pe uliţi este lăsată să se adune pe sub podină; şi de aceea locuitorii îşi numesc uliţele, pe bună dreptate, poduri, căci nu sunt de­cât nişte poduri plutitoare peste râuri de murdărie. Iarna te împroşcă mereu prin cră­păturile dintre scândurile prost îmbi­nate şi vara se înalţă nori de praf negru şi în toate anotimpurile i se adaogă un miros urât şi nesănătos care generează friguri şi alte boli născute de miasme şi prin­tre ele şi ciuma.“

Amuzant şi relevant, aproape toţi călătorii occidentali care au lăsat mărturii remarcă mul­ţimea trăsurilor elegante/scum­pe din Bucureşti, cam cum o facem şi noi, provincialii, când facem loc bo­lizilor cu numere de Bucureşti pe DN 1. Boala e veche. Şi Robert Walsh o descrie pe larg. „Erau - trăsurile - nespus de ară­toase şi bătătoare la ochi, strălucind de poleială şi toate păreau noi-nouţe. Este o vanitate a boierilor să arate aceste tră­suri pe care cheltuiesc sume mari de bani, căci sunt făcute numai pentru os­ten­taţie, ele stricându-se cu desăvârşire într-un an sau doi şi fiind nevoie de o cheltuială neîntreruptă, pentru a procura altele noi.“ Perspicace, Walsh  remarcă faptul că limba autohtonilor era cea lăsată de romani în regiune şi îi consideră în mod categoric urmaşii Romei. „Baza lim­bii băştinaşilor este cu siguranţă limba la­tină şi a rămas fără îndoială de la ro­mani. Ea este totuşi mult deformată şi schimbată la faţă prin introducerea unor cuvinte greceşti şi turceşti.“ Intrat în Tran­silvania austriacă, poartă o con­ver­saţie cu o ţărancă româncă ce vorbea „o latină barbară, din care jumătate nu o în­ţelegeam“. El a vorbit probabil în italiană, limbă pe care o cunoştea într-o anumită măsură, iar femeia în română.

Consulul austriac de la Bucureşti l-a sfă­tuit să părăsească rapid ţara, iar Walsh ur­mează traseul Bucureşti-Piteşti-Curtea de Argeş, trecând în Austria pe la Turnu Roşu. Autorităţile austriece, prevăzătoare, încercau şi pesemne reuşeau să împiedice răspândirea ciumei prin instituirea unei carantine severe de care nu a fost scutit nici el, chiar dacă avea documente care dovedeau că nu era oarecine. Pe de altă parte, şi condiţiile sanitare din Tran­sil­va­nia austriacă erau cu totul altele decât ce­le din Principate. Austriecii s-au dovedit inflexibili, forţându-l să stea trei săpămâni într-un adăpost improvizat, din lemn, prin care bătea vântul rece care venea din­spre Carpaţi. Motivaţia? În forma de ciu­mă bubonică perioada de incubaţie du­rează până la şapte zile. Cine depăşeşte acest interval fără a arăta simptomele ciu­mei a scăpat. Pe drumul spre Sibiu ob­servă troiţele de lemn pe care le compară cu crucile de piatră din Irlanda.

Intrând în Sibiu, revine de fapt în lu­mea civilizată, pe care o recunoaşte şi o înţelege şi care în mentalitatea lui este asociată şi cu lu­mea pro­tes­tan­tismului (chiar dacă saşii erau lu­te­rani, iar el anglican, exista un fond co­mun). „Am intrat acum într-o ţară bogată, o cultură superioară şi mişunând de oameni, cu un aer de mândrie şi de opulenţă, în aşa mare contrast cu aceea străbătută de mine de la Constantinopol la munţii Carpaţi.“ Căutând un han unde să tragă, dă peste unul în care personalul vo­rbea numai ungureşte. Fiindu-i im­po­sibil să se înțeleagă în altă limbă, îl pără­seşte supărat, ajungând la „grecul“ Pop, care mai mult ca sigur era român ortodox şi care, spre marea lui surprindere, vorbea limba engleză. Ulterior, urmează un tra­seu standard pentru cei care doreau şi atunci, dar şi acum să ajungă la Budapesta şi Viena: (actualul traseu al A1) Sibiu-Se­beş-Orăştie-Deva-Săvârşin (unde un nobil ţanţos maghiar ce deţinea moșia nu l-a bă­gat în seamă) spre Arad.

După ce s-a întors în Anglia, în 1831, a fost trimis pentru a doua oară la Cons­tan­tinopol, în timpul ambasadei scoțianului Robert Gordon, care reprezenta interesele britanice care se profilau încă de pe acum ca un garant al „bolnavului Europei“, cum era numit în epocă Imperiul Otoman. Şi pentru a cărui prezervare nu a ezitat să lupte în războiul Crimeei cu Rusia (oferind o bună oportunitate celor două Prin­ci­pate). În mai 1832 a părăsit din nou Istan­bulul, care se pare nu i-a plăcut foarte mult, stabilindu-se în 1835 în Irlanda, un­de a slujit în parohia de la Kilbride, pe care a schimbat-o în 1839 cu cea din Fin­glas, unde a murit la 30 iunie 1852. //

Nota

1. Experienţă rezumată în excelenta lucrare Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, Volumul II (1822-1830.) Coordonatori: Paul Cernovodeanu, Daniela Buşa. Autori: Paul Cernovodeanu, Cristina Feneșan, Georgeta Filitti, Adriana Gheorghe, Adrian Silvan Ionescu, Şerban Rădulescu-Zoner, Marian Stroia, Lucia Tafta, Raluca Tomi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005. Seria volumelor Călători străini despre Ţările Române ar fi meritat să aibă un impact mai mare, dar probabil aceasta nu s-a întâmplat din cauza amplorii deosebite a lucrărilor (mii de pagini).