Revoltătoarea incompletitudine

Primăvara arabă a suscitat mai întâi en­tuziasm, apoi îndoieli și, în cele din urmă, re­grete. În fața ravagiilor haosului și a unui Islam mai belicos și mai intratabil, dictatorii au căpătat un nou credit. Rău cu rău, dar mai rău fără rău – o re­sen­timentară înțelepciune s-a strecurat din nou în inimile noastre terorizate. Dar în felul acesta riscăm un in­sidios rasism: unii merită să fie liberi, alții mai puțin. Dacă succesul dictatorilor ar confirma vorba lui Jo­seph de Maistre – o na­țiu­ne are (doar) conducătorii pe care îi me­rită –, nu ne-ar rămâne decât calea am­biguei (auto)compătimiri. Desigur, îl pu­tem considera pe Ceaușescu drept reve­la­tor al unora dintre viciile noastre struc­tu­rale, dar apariția sa istorică nu a fost nici inevitabilă, nici providențială – chiar dacă venerabila hermeneutică a ispășirii (în va­riantă secularizată) e încă ispititoare pen­tru unii. A fost o năpastă, de care unii au profitat, care pe alții i-a strivit și la care mulți au încercat să se adapteze. Nici chiar Platon, care (după standardele de azi) ar pu­tea fi privit ca un ideolog al totali­ta­ris­mului, nu-i iubea pe tirani, pe care îi ve­dea ca pe cea mai perversă patologie a pu­terii. Ideocrația poate fi teribil de ucigașă, dar fără sprijinul unei dictaturi rămâne mai mult o incontrolabilă otravă a min­ți­lor. Un pogrom, de pildă, clocit de ură teo­logică poate izbucni pe neașteptate, dar soluția finală nu a fost posibilă decât în condițiile fidelității față de Führer. Bo­gați au mai murit în răscoale, dar per­secuția unei întregi clase a avut nevoie de pârghiile autocrației sovietice. Chiar și dic­tatura legii invocată azi în noua Rusie – o găselniță propagandistică, căci pare mai degrabă o selectă peșteră de tâlhari decât un nou tărâm al lui Vlad Țepeș – are ne­vo­ie de pumnul de fier al unui nou țar. E drept că autocrații nu seamănă totdeauna între ei, distincțiile fiind nu o dată sem­nificative, dar hotarul spre inacceptabil nu e totdeauna ușor de stabilit. Și ce e – da­că depășim emoțiile de moment și ne asumăm o inconfortabilă realpolitik – cu adevărat inacceptabil? Pentru Edward Snow­den – căruia Oliver Stone, în cău­ta­rea (anti)eroului american, tocmai i-a de­di­cat un biopic (destul de convențional) –, duhul 1984 în sfârșit încununează evoluția ambivalentă a lumii libere. În acest caz, mijloacele par să preceadă scopul, dar ten­tația oferită de noile tehnologii de control nu poate rămâne mult timp neonorată.

Dacă se poate vorbi de mai mul­te tipuri de dictaturi – unele, orice s-ar spune, mai puțin fă­țișe, precum cea a capitalului, un denunț nu totdeauna ușor de probat –, dincolo de uzul metaforic se află exemplul banal: un conducător abu­zează de puterea sa, instituind (brusc sau treptat) un regim ce suspendă (fie și doar de facto) un șir variat de drepturi și ga­ranții civice. În contextul unui etalon de­mocratic, devenit, dincolo de multiplele con­vulsii, aproape universal, o astfel de me­tamorfoză nu are viață ușoară. O adolescentă din Tunis sau un tinerel din Djedda – precum Barakah din ineditul film saudit al lui Mahmoud Sabbagh – pot visa la mai multă libertate nu fiindcă sunt la vârsta contestării ne­chib­zuite, ci fiindcă dispun de re­surse de salutară can­doa­re. Sunt cei care recunosc cu glas mai tare ceea ce mulți alții deja se prefac că nu văd – că împăratul e gol! Că atmosfera e ires­pi­rabilă ori că panta confor­mismului are, mai ales în acest context, un iz funest. Deși e comod (și recon­for­tant) să aplicăm distincții morale în car­tografierea unei societăți, aceasta rămâne mereu mult mai eterogenă politic decât putem suporta. E dificil să accepți că tră­iești nu doar alături de oameni cu alte con­vingeri, ci și într-un sinuos conflict cu ei ori, mai ales, cu consecințele opțiunilor lor. Ne liniștesc consensul ori adversitățile tran­șante, dar cum putem duce povara mul­tiplelor divergențe cotidiene ori a ne­număratelor ambivalențe fără să clacăm mo­ral?

Imagine din filmul Cum deschid ochii, în regia Leylei Bouzid

Cum deschid ochii, primul lungmetraj al tunisienei Leyla Bouzid, e o colorată fres­că – nu putem decât să regretăm ciudata miopie de care au dat dovadă jurații la TIFF în acest an – a unei dictaturi con­tem­porane. Din cei trei F cu care ne obiș­nuisem și noi, doar Frigul lipsește, dar e numai o chestiune de latitudine: în Ma­ghreb soarele e mai generos decât în Car­pați. Foamea și mai ales Frica au fost bine reprezentate. Iar de data aceasta religia is­lamică chiar nu avea vină – decât conform vreunei năstrușnice teorii a civilizației –, fiind mai degrabă victimă în regimul lai­cist al lui Ben Ali. O dovedește Instanța Ade­văr și Demnitate, care tocmai și-a în­ceput audierile publice la Sidi Bou Said, în­tr-un fost cuibușor de nebunii dicta­to­riale: majoritatea dosarelor se referă la dis­criminări religioase – o chestiune, de altfel, extrem de controversată printre mu­sulmani, care îi va diviza încă mult timp. Răpiri, torturi, violuri, presiuni de tot felul – pentru a frânge opoziția și a reduce la tăcere criticile față de o incredibilă pira­midă a corupției. Dar și o teamă mocnită, cotidiană, gâtuind spațiul public și otră­vindu-l pe cel privat. Precum în România lui Ceaușescu, nu lipseau oazele alter­na­tive, mai ales datorită anumitor protecții. Orice dictatură are privilegiații săi, iar aso­cierea – familială și amicală – cu aceștia extinde aria beneficiilor de care marea ma­joritate rămâne privată. Urmările au însă imprevizibilitatea lor. Câți adolescenți nu și-au cultivat gustul anarhic ascultând discurile occidentale pe care le împru­mu­tau de la colegii lor fii de securiști?

Uneori, ca în trama filmului, pro­tecțiile corespundeau unui mai ciudat hățiș de relații – fostul iubit al mamei, acum bine pla­sat, dar căruia îi disprețuiește evoluția, se îngrijește, cât îi stă în putere, de fiica ei rebelă, solistă într-o trupă ten­tată de texte contestatare. Suprapunerea tribulațiilor erotice peste cele politice e o abordare curentă, dar nu totdeauna con­vingătoare – în acest caz, însă, glisările emo­ționale proprii vârstei sunt și mai re­velatoare pentru plasa ce se poate insinua în preajma resorturilor noastre vitale. Fiindcă teroarea e eficientă în măsura în ca­re reușește să paraziteze dinamicile in­terioare mai puțin liniare – ezitările, des­părțirile, consolările, reproșurile, ambi­va­lențele. Cum remarcă Snowden – în ver­siunea Stone –, a gestiona (banale) secrete poate tulbura insidios reporturile umane cele mai firești – e tentant să-ți spionezi iubita, dar a invoca exigența adevărului asc­unde un periculos hybris: pretenția de a lumina invaziv unghere menite (pen)­um­brei. Trăim astfel încât a fi surprinși co­in­cide cu a fi prinși în flagrant – ob­ser­vația moralistă a lui Seneca merită un bemol: în jurul bănuielii subzistă resorturi sufletești de care nu e tocmai oportun să ne lipsim. Nu trebuie să ajungem maeștri ai suspiciunii, dar, în doze rezonabile, în­doiala e un microelement indispensabil bunei funcționări a conștiinței. Ce ar trebui să ne preocupe nu e atât că ar fi in­de­cent să avem acces, neinvitați, la in­ti­mitatea altuia – în fond, statutul acesteia s-a schimbat între timp derutant –, ci că, de fapt, nu suntem tocmai pricepuți a ges­tiona ambiguitatea mai de fond a ade­vărului. Ce s-ar întâmpla dacă am cunoaș­te gândurile celorlalți? Viața ar deveni în scurt timp un iad, fiindcă nu putem trăi cu povara poliformei agresivități ce ne bân­tuie. Devenim mai etici printr-un re­pe­tat efort de autocenzură – cu alte cu­vinte, ne tot contrazicem interior. A fi șan­tajabili cu adevăruri (cel puțin parțial) pe­risabile e, de aceea, un demers de o efi­cientă perversitate – și una din armele pre­dilecte ale zbirilor unei dictaturi. A de­masca selectiv slujește de minune stra­tegicului divide et impera, a cărui artă con­stă tocmai în această selectivitate ca­pricioasă, care îți stârnește suspiciunea, dar nu ți-o satură. Când adolescentei i se pre­zintă – în camera de tortură (doar psi­hologică, cazul ei fiind mai privilegiat) – în­re­gistrarea unor vorbe (de cocoș lău­dă­ros) aruncate de fostul ei iubit, dez­no­dământul (unei relații prematur fisurate) devine ire­versibil.

În unele contexte, cântecele cu substrat po­litic au reușit să miște istoria. Nu doar fiindcă i-au îmbărbătat pe unii – sub stindarde de orice fel, de la Deșteaptă-te, române! la Sfântă tinerețe legionară, de la Imnul golanilor la Rugăciune punk, de la Internaționala la Die Fahne hoch, de la Bella ciao la Hasta siempre, de la Smu­glianka moldavanka la Blowin` in the Wind, de la Le déserteur la Imagine –, ci și fiindcă au fost un vehicul cultural pri­vilegiat, pe măsura permeabilității emo­ționale ce ne caracterizează. Un inefabil sistem de vase comunicante permite ca di­versele niveluri la care trăim să nu se ignore prea ușor. Putem chiar spune că jucăm mai multe roluri în aceeași piesă, iar când unul ajunge deplorabil, re­pre­zentația e compromisă. Se poate schimba stilul interpretării, dar nu se pot elimina personaje. Această identitate multiplă a omului a asigurat, în primul rând, o ca­rieră strălucită metaforelor. Dar mai mult decât o tehnică hermeneutică, în joc e mi­s­terul incompletitudinii: experiența e di­fu­ză, nu poate fi contenită, invadează pro­ximități. Dar să nu privim politicul ca un malaxor al tuturor celorlalte emoții și mo­biluri umane, nici ca simplu eșafodaj al exis­tenței colective – mai degrabă, e un or­gan printre altele al existenței. Iar – vorba apostolului – când unul dintre acestea se îmbolnăvește, suferința se răsfrânge asu­pra întregului. De aceea ne revoltăm – chiar și când avem ceva mai bun de făcut – în raport cu un regim sau un context politic. Intuiția acestui corp suferind îi e uneori mai la îndemână cântecului, cu efec­tele sale mai visceral devastatoare – cum ne amintește Allan Bloom, nu întâm­plător un rafinat gânditor politic, că Pla­ton era cu precădere preocupat de mizele educației muzicale (și poetice). Vladimir Vîsoțki în URSS sau Wolf Biermann în RDG – la noi, Cenaclul Flacăra a deturnat (abil) un astfel de patos – au reușit ceea ce și acești tineri tunisieni încearcau: ru­pe­rea consensului impus – și nu doar în că­mările dosite ale conștiinței.

Comparația cu Snowden suscită și o altă dilemă: e mai dezirabil să poți protesta fără mari griji, dar cu temerea că simplul de­nunț va fi, după șocul inițial, di­gerat cu indiferență și îndoială, ori să te confrunți cu amenințări grave, dar cu un adversar care, prin reacții violente, își pu­ne în joc, cel puțin pe termen mai lung, au­toritatea? În primul caz, riscul e să-ți bați gura degeaba ori chiar, mai rău, ca însăși libertatea cu care protestezi să cauționeze lipsa de răspuns a celor vizați. În al doilea caz, contextul dictatorial am­plifică miza unui eroism altfel mult mai banal, ceea ce conferă situației un tragism inconfortabil – o tonalitate remarcabil cir­cumscrisă de regizoarea Leyla Bouzid.