Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Moartea lui Fidel Castro
2016-11-30
3
Fidel Castro (13 august 1926 – 25 noiembrie 2016) a murit vineri 25 noiembrie 2016 la vârsta de 90 de ani și după mai bine de 10 de ani de când s-a retras din viața publică.

 

 În iulie 2006 începea tranziția dintre Fidel și Raul Castro care a dus la asumarea acestuia din urmă a controlului regimului de la Havana începând cu 2008.

 

 

Reacții în America latină la moartea lui Fidel Castro

 

 

Moartea lui Fidel Castro a fost primită cu tristețe în majoritatea țărilor latino-americane: Uruguay a declarat zi de doliu național duminică 27 noiembrie, iar Venezuela 3 zile ca și în Cuba. Mai mulți lideri au transmis mesaje de condoleanțe și și-au afirmat tristețea, inclusiv Juan Manuel Santos, președintele Columbiei care a recunoscut astfel și rolul jucat de Fidel Castro în procesul de pace cu FARC. Pepe Mujica, fostul președinte uruguyan a publicat o scrisoare către Fidel în care-și exprimă admirația pentru simbolul pe care acesta l-a reprezentat pentru America latină. Mujica a fost președintele cel mai popular al ultimilor ani ai Americii latine, fiind în tinerețe membru al unei mișcări de gherilă, Los Tupamaros.

 

Pe de altă parte, așa cum în urmă cu 10 ani, pe 10 decembrie 2006 chilienii sărbătoreau cu șampanie moartea lui Augusto Pinochet, dictatorul chilian (1973-1989), în timp ce o altă parte a națiunii plângea moartea acestuia, la fel, week-end-ul ce a trecut am văzut cum cei care au reușit să emigreze în Florida, și mai ales la Miami sărbătoreau, în timp ce la Havana, oamenii plângeau pe stradă după ce stăteau la cozi interminabile pentru a trece timp de câteva secunde prin fața urnei mortuare.

 

Concluzia acestei diviziuni a memoriei celor două dictaturi îmi amintește de ceea ce spune fratele lui Fernado Olivares Mori, unul din dispăruții dictaturii chiliene și al cărui portret apare în filmul documentar Fernando ha vuelto (Fernando s-a întors) de Silvio Caiozzi (1998), ”Aceste lucruri nu ar trebui să se mai întâmple. Nici cu o dictatură de stânga, nici cu o dictatură de dreapta. Durerea nu are culoare politică”. De fapt, dictaturile, fie ele inspirate de dreapta sau de stânga ajung în același punct critic, al abuzurilor împotriva drepturilor omului pe care nicio ideologie nu le poate justifica.

 

 

Mitul fidelist și efectele revoluției din Cuba

 

 

Moștenirea regimului lui Fidel Castro nu crează unanimitate, ci mai degrabă divide. Cei care-l apără se uită mai degrabă la rezistența sa împotriva dominației SUA, iar cei care-l critică discută mai ales evoluția regimului său către dictatură.

 

Astfel, criticii regimului lui Fidel Castro subliniază caracterul dictatorial (totalitar pentru unii chiar) al regimului său și abuzurile împotriva drepturilor omului, care în mod cert au existat încă de la începutul instalării regimului odată cu procesele sumare împotriva partizanilor regimului Batista și au continuat cu toți cei care nu au urmat linia fidelistă. Fiind însă un regim de foarte lungă durată, inamicii regimului au devenit tolerați sau chiar au fost susținuți de regim așa cum arată represiunea homsexualilor și apărarea și integrarea acestora în PCC în perioada recentă sau intoleranța religioasă care a evoluat într-o apropiere de Biserica Catolică, care a jucat de altfel rolul de mediator în problema eliberării opozanților politici de regimul lui Raul Castro.

 

Cei care apără mai degrabă moștenirea pozitivă a regimului castrist subliniază rata de alfabetizare reușită de regim (deși Cuba avea încă dinaintea regimului Castro o rată de alfabetizare crescută în Caraibe), sistemul de sănătate gratuită și progresul medicinei cubaneze în domenii precum lupta contra SIDA sau contra cancerului. Pe de altă parte, dacă vizitezi Havana descoperi stadiul de degradare avansată a tuturor clădirilor publice, inclusiv a spitatalelor. În general în Cuba, senzația pe care o ai este că ai călătorit înapoi în timp într-o perioadă în care totul este decrepit, stă să cadă, este murdar sau abandonat. Cu toate acestea, Fidel rămâne un simbol puternic pentru stânga latino-americană, care nu a renunțat nicicând la susținerea sa și a regimului acestuia, neexistând critici la adresa abuzurilor regimului.

 

Chiar dacă nu urmăm aceste perspective ideologice în analiza regimului lui Fidel Castro, rolul determinant pe care l-a jucat în alterarea politicii latino-americane în cea de-a doua jumătate a secolului douăzeci nu poate fi ignorat de cei care vor să înțeleagă dinamica regiunii în secolele XX și XXI. Astfel, Fidel Castro a jucat un rol fundamental în exportarea modelului de insurecție armată ca opțiune pentru preluarea puterii politice, lucru care nu s-a întâmplat decât în Nicaragua în 1979, după douăzeci de ani de la victoria castristă. Pe de altă parte, Castro a fost apropiat altor încercări de stânga care au urmat o cale democratică și nu pe cea a preluării prin violență a puterii politice, precum regimul lui Salvador Allende din Chile (1970-1973).

 

Regimul cubanez s-a organizat gradual ca un regim socialist (conform constituției din 1976) având ca bază de putere forțele armate și nu Partidul Comunist reconstituit de abia la jumătatea anilor 1960, dar bazat pe carisma lui Fidel Castro care a personalizat puterea politică înscriindu-se astfel în mai lunga listă a caudillos și dictatorilor din regiune. Menținerea de către SUA a dublei politici de izolare diplomatică (reușită doar parțial) și de embargo total a permis auto-victimizarea din partea regimului Castro care a putut deci acuza această politică de toate nereușitele regimului. Lipsa unei posibilități a schimbării i-a împins pe mulți către soluții extreme, doar unele drumuri terminându-se cu exilul în principal în Florida. Astfel, peste 10% din populația Cubei trăiește în exil și în timp ce regimul Raul Castro a facilitat libertatea de mișcare, costul unei călătprii în exterior rămâne prohibitiv pentru majoritatea cetățenilor. Din scurta mea călătorie la Havana în urmă cu 5 ani îmi amintesc desele cerințe primite pentru o invitație pe baza căreia putea fi obținută viza de plecare, la fel cum românii sperau înainte de 1989 și în anii 1990.

 

Efectele revoluției castriste în America latină au inclus consolidarea unor mișcări de gherilă și cu sprijin direct al guvernului de la Havana, dar și crearea unor alianțe regionale bazate pe opoziția față de administrația SUA, precum cooperarea cu regimul Chavez din Venezuela, care a înlocuit URSS la începutul anilor 2000, oferind petrol Cubei. Efectele revoluției castriste au fost resimțite și în Africa, acolo unde importante trupe ale forțelor armate cubaneze au fost trimise pentru a promova decolonizarea, ducând și la sfârșitul apartheid-ului în Africa de sud.

 

 

 

Tranziția post-Castro: februarie 2018

 

 

Regimul castrist a fost marcat în ultimii 10 ani de o liberalizare timidă care nu anunță o democratizare viitoare, liderii cubanezi reafirmând de fiecare dată lipsa oricărei intenții de a permite o tranziție către democrația liberală. Posibilitatea unei tranziții la democrație, dorită și de administrația nord-americană și prezentă în planurile administrației Bush care a coordonat o ”Comisie pentru tranziția în Cuba”, este limitată și de alți factori care includ lipsa unei experiențe democratice cubaneze, limitata amploare a opoziției democratice interne, dar și clivajul între emigrația nord-americană și populația din insulă. Pe de altă parte, pe mine ce m-a frapat în Cuba acum 5 ani, pe lângă sărăcia lucie, pe lângă degradarea ambientală dublată însă de o căldură umană comună în America latină, dar specială în cazul cubanez, a fost libertatea mult mai mare de care se bucurau cubanezii comparat cu ce lasă să se întrevadă analizele regimului. Îmi amintesc cum am fost la o piesă de teatru, pentru care oamenii  sătateau la o coadă ce părea interminabilă, care critica regimul și vârsta avansată a barbudos care erau încă în control. Nu mă așteptam ca o astfel de auto-critică să fie tolerată într-un spațiu destul de amplu, deși și ea poate fi gândită ca un mijloc de a prezenta tocmai larghețea regimului în raport cu critica ”constructivă”.

 

Tranziția post-Fidel a început cu un an înaintea tranziției post-Castro pentru că în februarie 2018 se încheie cel de-al doilea mandat al lui Raúl Castro (2008-2013 și 2013-2018) după tranziția din 2006-2008 între cei doi frați, lideri ai revoluției din 1959. Miguel Diaz Canel, numărul doi al regimului cubanez, desemnat în urmă cu aproape 4 ani de Raul Castro rămâne deocamdată cel care va asuma succesiunea, dar alegerea lui Donald Trump și dorința acestuia de a anula măsurile introduse de președintele Barack Obama începând cu decembrie 2014 când au fost reluate relațiile dintre SUA și Cuba, lasă viitorul complet deschis în privința unei evoluții politice.

 

Unii observatori (cubanologii) au vorbit chiar de posibilitatea preluării puterii de către fiul lui Raul Castro, Alejando Castro Espin (51) și care este mai prezent după reluarea relațiilor cu SUA. Alejandro este colonel și lucrează în ministerul de interne, dar este și consilier al lui Raúl de când acesta a asumat conducerea statului.

 

 

TAGS : Fidel castro cuba raul castro havana chile america latina trump SUA
Recomandari
Comentarii
gh 2016-12-04
Să vedem ce o să iasă. Dacă au noroc cubanezii vor scăpa de ororile privatizărilor şi retrocedărilor. Şi de regresul spre capitalism. Din păcate , şansele sunt mici. Dacă şi acolo este o nomenclatură ca în Europa de Est care aspiră să fie burghezie clasică, atunci cubanezii au cam încurcat-o.
Joaquin Murieta 2016-12-01
Democratia asta cum am vazut recent in SUA nu prea e democratica. Asta stia foarte bine si Karl Marx care a spus ca SUA nu sunt o democratie dar si Lenin care a preferat dictatura proletariatului colegiului electoral.
bogdan 2016-12-01
Pai puteri emigra in Cuba, Venezuela, Coreea de Nord sau Rusia si sa trăiți adevarata democratie si visul comunist.
Total 3 comments.
2351
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22