Animația, orizonturi XXI

Mai globalizată decât oricare dintre arte da­torită noului ei suport tehnologic, arta animației a mai păstrat de pe vremea pri­milor pionieri dorința artiștilor de a se ex­prima cât mai personal, chiar dacă mijlocit de obi­ec­tele și marionetele mâ­nuite. La Festivalul In­ter­național al Teatrului Con­temporan de Animație - ImPuls - găzduit la Bu­cu­rești de Teatrul Țăndărică -, aceste lucruri au fost evi­dențiate de la început în conferința criticului Oc­ta­vian Saiu, care, evocându-i pe Kleist, Craig, dar și Kantor ca inițiatori ai acestui trend, definea animația drept strategie de creație la îndemâna ar­tis­tului-autor. Prin natura ei, animația ca te­ri­toriu al subiectivității și personalismului psihologic nu e atât de dependentă de teh­nică pe cât s-ar crede, chiar dacă spe­c­ta­cole din vremurile noastre ne sunt livrate pe calea noilor tehnologii high definition. (E citat ca model suprem Simon Mc­Bur­ney, care promovează tehnica binaurală și a perspectivelor multiple - 3D - pentru a compune acele audio soundscapes ine­ga­labile în materie de magie... teatrală). Ne aflăm așadar între limitele unui paradox având la un capăt sufletul artistului și do­rința de a se exprima cât mai complet pe sine prin jocul cu obiectele, iar la celălalt, tehnologia supersofisticată a secolului XXI care-și pune la dispoziție vehiculele, me­diind acest dialog intim. Intim și mediat în același timp?!

Spectacolele de referință în m­a­te­rie dovedesc că da, se poate, atunci când nici unul, nici ce­lălalt dintre termeni nu devin autarhici, se acceptă, se folosesc, altfel spus, colaborează, în ciuda faptului că aceste creații spectaculare tind spre for­mula de autor. De altfel, titlul celebrei com­panii a lui McBurney e Complicite, ca­re, fără a fi neapărat speculativ, ne indică o anume complicitate cu tehnica într-un teatru conjugat, ca să-l cităm din nou pe Octavian Saiu, la persoana întâi.

Imagine din spectacolul Povești venite din uitare, în regia lui Duda Paiva

Că e așa ne-au dovedit-o în mare măsură și spectacolele selectate în acest festival de directorul Călin Mocanu, care, îm­preună cu uniunea mondială de breaslă – UNIMA, organizează anual în România acest eveniment. La ediţia aceasta afișul ex­tern îndeosebi ne permite să evaluăm fenomenul la timpul prezent, fiind vorba de creații ale ultimului an, ceea ce nu-i deloc puțin. Ar fi vorba așadar de tendințe actuale în teatrul de animație, clădite pe constantele acestei arte milenare care își are istoricul, personajele și mitologia ei. N-au lipsit Pulcinella (Italia) sau Karagöz (Turcia), Vasilache, în varianta ungurească de colecție a regretatei Ildikó Kovács, căreia festivalul bucureștean i-a dedicat o emoționantă și instructivă evocare, în­soțită de o expoziție cu cele mai cunoscute și apreciate creații ale sale. Și Ildikó Ko­vács era din categoria artiștilor care, lu­crând în tehnici clasice, a visat... con­tem­poran la o anumită mistică a relației ar­tis­tului cu obiectele și spațiul în care se ex­primă (nu întâmplător a frecventat, de alt­fel, atelierele lui Grotowski).

S-au bucurat de atenție pe mai departe crea­țiile care au consacrat imaginația și vir­tuozitatea mânuitorilor drept criterii in­failibile, motiv pentru care teritoriul ani­mației este unul insolit, al fanteziei în sta­re pură, uneori. Ce-i drept, și teatrul „ma­re“ se folosește astăzi tot mai mult de ani­mație, numai că, atunci când e vorba de tehnici mix­te, animația nu se poa­te manifesta persuasiv asu­pra întregului.

Câte se pot face cu o ima­gi­nație bogată însuflețind obi­ectele, marionetele ne-au dovedit-o, anume câteva spectacole care au fost și premiate pentru origi­na­li­tate în această direcție, cum, de pildă, acela al catalanului José An­tonio Puchades (Putxa), care l-a creat pe Nymio din propriile lui mâini, când în­mâ­nușate, când decorate cu diverse accesorii, pentru a-l trimite în cele mai năstrușnice aventuri. Nikolai Zykov din Rusia, într-un show de mare succes, a compus la rându-i o marionetă nici mai mult, nici mai puțin decât din CD-uri, strălucind mirobolant în clarobscurul reflectoarelor. În an­tre­nantul său spectacol intitulat Cabaretul metamorfozelor, singur cu zeci de păpuși, producând schimbări neașteptate creând la vedere obiecte minuscule sau gigant din materiale inedite, luminate magic, acest ar­tist păpușar ne-a întregit credința că în arta marionetelor, ca și în arta circului, virtuozitatea se dobândește prin pro­fe­sionalism și multă muncă, mai ales când e vorba de tehnici inventate propria manu. Când la toate acestea se adaugă și poezia, spectacolul de animație se poate defini ca un poem în acțiune la care artiștii con­tribuie nu doar cu talentul și ideile lor, ci și cu o sensibilitate poetică aparte. Sunt ca­lități apreciate la spectacolul companiei Key Theater din Israel, care, punând în mișcare alcătuiri minuscule emanate la pro­priu din deșeurile adunate de pe o stra­dă din Tel Aviv, dă naștere unei povești fragile, pline de miez, despre vârstele omu­lui trăind la adăpostul și în comu­niune cu natura.

Adresându-se în special adulților, o trupă din Berlin a produs senzație prin ca­pa­ci­tatea de a vorbi prin intermediul ma­rio­netei despre problemele omului con­tem­poran captiv unor ritualuri urbane uci­gă­toare. Grotescul expresionist din înfă­ți­șa­rea păpușilor, dar și gama variată a umo­rului pe care evoluează au convins juriul, ca­re a acordat spectacolului Casele clo­v­nilor unul dintre cele mai importante pre­­mii.

Pentru publicul Teatrului Țăn­dărică şi mai nou a fost spec­tacolul Teatrului de Animație din Poznań (Polonia), Povești venite din uitare. Conceput ca scenografie și păpuși de Duda Paiva, bra­zi­lianul care face senzație în animația con­temporană, spectacolul s-a jucat cu no­țiuni precum groaza și misterul, amuzant ambalate de jocul popularelor sale m­a­rio­nete gigant, mizând pe contrastul dintre grotescul înfățișării și tandrețea conținută a personajelor. Naivitatea și umorul aces­tor păpuși hidoase constituie paradoxul succesului stilului Duda Paiva, adecvat tendințelor vizuale ale spectacolului de teatru contemporan (vedem la Purcărete, la Radu Afrim, ca să dăm citate doar din gră­dina noastră).

Cât privește selecția românească etalată în acest festival internațional dintr-o pro­duc­ție nu tocmai bogată, avem datoria să sem­nalăm în primul rând o încăpățânată can­tonare în tradiția prăfuită a unui reper­toriu devenit redundant, exploatat oricum la saturație de filmul de animație pentru copii, care însă n-a rămas în acest punct. Vizând la nesfârșit aceleași povești, uneori cu explicația obligativității de a se alinia la programa unui învățământ la fel de ana­cronic, spectacolele acestea n-au cum să producă prea multă inovație și mo­der­ni­tate, excluzând firește actualizările forțate și inadecvate.

Sunt și excepții, evident, Teatrul Ariel din Târgu Mureș, de pildă, Prichindel din Alba Iulia sau Puck din Cluj Napoca, prezente în acest festival, care s-au situat în vârful palmaresului printr-un efort de creativitate și originalitate remarcabil. Au fost apreciate delicatețea și stilistica ra­fi­nată din Crăiasa zăpezilor (Tg. Mureș), atmosfera specific orientală realizată în spec­tacolul Povestea lui Muck cel mic du­pă Wilhelm Hauff, printr-o cultură atentă a obiectelor, sau aceea specifică bas­melor românești din Aleodor Împărat, de Petre Ispirescu, cultivând statica monumentală a măștilor. Departe de căutările mondiale în domeniu, cele mai multe dintre teatrele de animație din țară par însă a-și face func­ționărește treaba, fără prea mare in­teres pentru schimbările survenite în do­meniu. Teatrul Țăndărică, având pri­vilegiul de a-și etala în festival mai toate producțiile (în afara competiției), con­ti­nuă să se situeze în avangarda animației ro­mânești prin spectacole precum Eu, Oblio, cu o scenografie video admirabilă, Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, realizat de Ionuț Brancu după un text de Matei Vișniec, Pescarul și peș­ti­șorul de aur, un nonverbal în tehnică black light, realizat de regizoarea bulgară Magdalena Miteva, sau Visul unei nopți de vară, adaptat de Cristian Pepino după pie­sa shakespereană, în care practica mâ­nui­rii la vedere atât de frecventă are motive de a se considera un câștig, mai ales că teatrul are la ora actuală o trupă de actori tineri talentați și destoinici.

E bine că teatrele de animație au ocazia anual să se confrunte cu realizări mon­dia­le de vârf în domeniu, cu eforturile deloc neglijabile ale organizatorilor, ar fi și mai bine dacă s-ar vedea și roadele, dincolo de unele parteneriate și coproducții care au început să apară.