2019: Europa în creuzet și România germană

Este foarte probabil ca România să adopte poziția Berlinului pe temele europene majore, oricare ar fi ea.

Tom Gallagher 13.12.2016

De același autor

 

În martie 2017, când liderii UE se vor re­uni în Italia pentru a aniversa 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, Ma­rea Britanie intenționează să-și prezinte notificarea oficială cu pri­vi­re la decizia de a părăsi Uni­unea. Dacă lucrurile se desfășoară conform ca­len­darului, negocierile privind ieșirea Marii Britanii vor ajunge într-o etapă esen­țială în prima jumătate a anului 2019, când România va deține președinția Con­siliului European. O serie de actori interni, de la Mi­nisterul de Externe la guvern, președinte și consilierii săi, se vor afla în centrul acestei melodrame.

 

Preocupările interne vor influența pers­pectivele românești oficiale. România are o populație cu o rată mare de creștere în Marea Britanie. Banii pe care aceasta îi tri­mite în țară reprezintă o contribuție esen­țială la bugetul statului român. Există un consens în România față de necesitatea de a permite acestor cetățeni să trăiască și să lucreze în Marea Britanie fără a fi afectați de Brexit. Altfel, este puțin probabil că Ro­mânia ar susține accesul fără probleme al Londrei la piața unică a UE în absența aces­tui aspect.

 

Este pentru prima dată când România de­ținte președinția europeană și, din motive de mândrie națională, mulți vor dori ca Bu­cureștiul să treacă acest test important în interacțiunea cu UE. Experiența ar fi mai puțin laborioasă dacă va exista un consens la nivelul UE privind Brexit-ul. Es­te foarte probabil ca România să adopte poziția Berlinului pe temele europene majore, oricare ar fi ea. Spre deosebire de ma­joritatea noilor intrați în UE după 2004, Bucureștiul nu a contestat politicile Berlinului privind gestionarea refugiaților sau a relațiilor cu Rusia și Turcia.

 

 

Se conturează deja o linie dură pe ches­tiunea Brexit-ului la nivelul principalelor instituții UE și al națiunilor dominante pentru a descuraja orice alte dezertări po­tențiale. Este puțin probabil ca România să se abată de la această poziție. Cu toate ne­ajunsurile sale, UE este văzută ca fiind fundamentul care dă stabilitate unui stat român care se luptă să se modernizeze și care este parte a unei regiuni care oferă în mod regulat dovada volatilității sale. Este de la sine înțeles, prin urmare, că Ro­mâ­nia s-ar simți extrem de vulnerabilă în ca­zul în care criza UE s-ar agrava sem­ni­ficativ sau entitatea s-ar destrăma.

 

Beneficiile integrării

 

În ceea ce privește România, UE a anulat perspectiva izolării, a apărat democrația și independența instituțiilor de stat, atunci când acestea au fost amenințate, a pus la dispoziție multe fonduri europene (oricât ar fi fost ele prost cheltuite, blocate sau chiar pierdute ocazional) și a dat mi­li­oa­ne­lor de români oportunitatea de a călători și lucra în celelalte 27 de state.

 

Este greu de spus că UE a fost și un garant al securității. România a fost un membru de încredere al NATO din 2005. Depinde foarte mult de scutul american, iar ofi­cia­lii din establishmentul de securitate na­țio­nală au dezvoltat legături strânse cu SUA, de departe cel mai important stat la ni­ve­lul NATO. Pe de altă parte, România nu iese prea mult în evidență în ceea ce pri­vește problemele de apă­rare. Cheltuiește sub ținta de 2% pe apărare, procent despre care unii factori de decizie americani spun că este minimul necesar pen­tru ca SUA să-și ofere în con­tinuare angajamentul ferm pentru securitatea eu­ro­peană. Totodată, Bucureștiul pare cu­prins de letargie față de o Turcie care re­gre­sează tot mai mult spre un stat ori­ental, aruncând moștenirea seculară ke­ma­listă, experimentând sultanismul și chiar revitalizarea unor ambiții teritoriale.

 

România adormită

 

România rămâne absentă din grupul na­țiunilor de la Vișegrad, în ciuda dimen­siu­nii sale și a nevoii percepute în Europa de Est de a coopera în vremuri tulburi îm­po­triva oricăror aranjamente între Paris, Ber­lin și Moscova, care ar fi făcute în detri­mentul statelor postcomuniste din Europa Centrală. În 2019, o puternică axă franco-rusă s-ar putea să nu ajungă să fie pe­ri­colul care pare să-l reprezinte astăzi, pe fon­dul ascensiunii unor personalități pre­cum François Fillot sau Marine Le Pen. Dar, în 2016, este o perspectivă care pare să genereze foarte puține semnale de alar­mă într-un București somnolent. Există o predispoziție spre delegarea direcției poli­ticii externe și de apărare jucătorilor ma­jori din sfera euro-atlantică.

 

Marea Britanie este o prezență tot mai sla­bă în politica internă a UE, fiind în același timp un actor major în NATO. Orice s-ar fi întâmplat în spatele scenei în perioadele de incertitudine și de tensiune, cert este că problemele de securitate nu au adus Ma­rea Britanie și România mai aproape. În timpul președinției lui Traian Băsescu, Marea Britanie și-a redus semnificativ chel­tuielile militare și uneori părea să acorde o mai mare prioritate problemelor de peste mări decât să se asigure că ar­ma­ta sa este capabilă să reziste incursiunilor rusești, chiar și în propriul spațiu aerian. În timpul președinției lui Klaus Iohannis, Londra a fost eliminată din axa de politică externă, centrată acum pe Washington și Berlin. Astăzi, Dan Mihalache, fostul șef al administrației prezidențiale a lui Iohannis, este ambasador la Londra, dar arată puțin interes față de relațiile bilaterale în sfera apărării și a securității.

 

Ar fi nedrept să ne așteptăm ca Iohannis să-și amintească că Marea Britanie a fost susținătoarea principală a aderării R­o­mâ­niei la UE după 2000. A fost mai degrabă un demers destul de donquijotesc. Din punct de vedere economic, Marea Britanie a câștigat mult mai puțin din aderarea Ro­mâniei în 2007 decât Germania, Austria, Italia și Țările de Jos. Aceste țări au inves­tiții economice majore, iar unii dintre ce­tățenii lor obțin fonduri europene în Ro­mâ­nia datorită terenurilor și investițiilor pe care le au aici. Nemaifiind o putere in­dustrială, ci o economie de servicii de ma­re succes și foarte adaptabilă, Regatului Unit i-a fost greu să beneficieze de ab­sorbția României în piața unică.

 

Se poate argumenta că Marea Britanie a be­­neficiat mai mult decât a pierdut de la in­tra­rea românilor (numărul ajungând în foar­te scurt timp la un milion de oameni) pe piața muncii. Românii au un profil eco­no­mic divers: profesioniști de nivel su­pe­rior, șoferi, lucrători în asistență socială și în agricultură. Marea Britanie este în pre­zent o societate mai dinamică decât Italia sau Spania, celelalte destinații europene ma­jo­re pentru români, iar pe insulă există opor­tunități mai mari de ascensiune pen­tru ro­mâ­nii ambițiosi și cu aspirații pu­ternice.

 

O nouă relație strategică

 

Ar putea conta absența unor relații apro­piate la nivel politic, diplomatic sau cul­tural. Chiar și înainte ca un membru al mi­norității săsești să devină președinte al Ro­mâniei, au existat legături strânse între Bu­curești și țările din Europa Centrală, în special cu Austria și Germania. Iohannis însuși ar putea fi descris ca un politician central-european transplantat dincolo de Carpați. Ar fi surprinzător dacă el nu ar fi cel puțin receptiv la punctul de vedere oficial german că Brexit-ul este o deviere de la drumul european către o economie și o administrație mai integrată și că un eventual exit bland ar pune în pericol viitorul UE.

 

O figură proeminentă a Forumului De­mo­crat German din România timp de mai mulți ani, Iohannis a avut numeroase con­tacte cu toate părțile spectrului politic ger­man (cu excepția dreptei radicale). Dacă anul viitor Angela Merkel este înlocuită de Martin Schulz în funcția de cancelar (co­ordonând o coaliție de stânga), Io­han­nis nu ar trebui să aibă mari dificultăți în a se acomoda noului aliniament de putere de la Berlin.

 

Schulz, șeful în exercițiu al Parlamentului European, este dedicat avansării unui pro­ces de reconsolidare a instituțiilor centrale ale UE, iar pentru el sfidarea Marii Britanii es­te o ruptură periculoasă cu direcția post-națională pe care o consideră ne­ce­sară pentru Europa. Cred că, filozofic, are multe în comun cu Iohannis. În zilele lor de glorie, sașii din Transilvania au preferat instituțiile locale puternice de auto­gu­ver­nare supravegheate de ordinea multi­na­țională de la Viena în defavoarea națiu­nilor-state dornice să erodeze autoritatea orașelor autonome precum Herman­n­stadt.

 

Este foarte posibil ca Iohannis să prefere Europa regiunilor vs. Europa statelor-na­țiuni, când România își va juca scurtul său rol în afacerile UE în 2019. Dar care va fi atunci starea uniunii celor 28 de state membre? Marea Britanie nu este parte a zo­nei euro sau a spațiului Schengen. S-ar putea oare ca plecarea Regatului Unit să fie înlocuită cu probleme și mai profunde, precum înrăutățirea mediului de secu­ri­ta­te, o criză majoră a zonei euro, mult mai gra­vă decât a Greciei periferice care să ge­nereze plecarea unui stat fondator al UE, precum Italia, sau existența unor guverne populiste care sfidează Bruxellesul pe nu­meroase fronturi și paralizând funcțio­na­rea entității supranaționale?

 

O analiză prospectivă

 

Și având în vedere furtunile care s-au dez­lănțuit deja după un an atât de important și de tulburător pentru adepții ordinii in­ternaționale liberale, oricine va deține pre­ședinția UE în 2019 va avea o misiune foar­te grea. Iohannis ar merita aplaudat dacă și-ar dedica următorii doi ani pentru up­gradarea politicii externe și a capacităților de securitate ale României. Bucureștiul tre­buie să știe cum să gândească și să ac­țio­neze pentru sine.

 

În caz contrar, există pericolul ca în lu­mea uneori perfidă a politicii UE, man­da­rinii să scrie, pur și simplu, scriptul și să i-l prezinte lui Iohannis. El ar putea cu ușurință să devină marioneta unor oameni a căror judecată în 2019 este probabil să fie la fel de eronată pe cât a fost în ultimii 10 ani de când a început criza UE. Dar funcționarii bizantini de la centrul UE sunt foarte buni în a evita asumarea ori­cărei responsabilități, aruncând vina pe personaje mai puțin agile.

 

2019 este și anul în care Iohannis speră probabil să fie reales președinte al Ro­mâ­niei. Cum va aborda președinția UE va conta enorm, chiar și într-o țară în care pro­blemele internaționale rareori influ­en­țează alegerile interne. Este dezirabil ca Io­hannis să comande din timp o analiză cost-beneficiu. Ce ar putea merge prost și cum se pot capitaliza la maximum be­ne­fi­ciile pentru România într-un moment de impredictibilitate acută în afacerile UE? În România, o astfel de gândire prospectivă este neobișnuită în elaborarea deciziilor de politică externă. Poate că el și con­si­li­e­rii săi vor realiza că este un moment cru­cial, când România va trebui să-și articu­le­ze propria poziție, nu doar să reia euro-jargonul timp de șase luni.

 

Traducere de OCTAVIAN MANEA

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22