Haz preventiv de un necaz iminent

„Genul de filme care fac astăzi deliciul festivalurilor este un gen pe care eu îl res­­pect, uneori îl şi admir, dar la care nu contest decât un singur lucru: ideea că este sin­gurul gen posibil“, îmi spu­nea Nae Caranfil într-un interviu pentru revista 22 în septembrie 2014. Prin această declaraţie, dar mai ales prin cele mai recente filme ale sale, regizorul se delimita încă o dată de sti­listica Noului Val ci­ne­ma­to­grafic românesc. Ca o sănă­toasă alternativă la hiperrealismul auster al filmelor româneşti premiate inter­na­ţio­nal, în ultimii aproape 10 ani Nae Caranfil ne-a oferit două reconstituiri de epocă (Res­tul e tăcere şi Closer to the Moon) cu bugete pe măsură, în acelaşi timp comedii in­teligente şi destinate unui public larg.

Anul acesta, Nae Caranfil revine pe marile ecrane cu 6,9 pe Scara Richter, o nouă com­edie, de data aceasta cu elemente de musical. Filmul spune povestea lui Tony (La­urenţiu Bănescu), un actor de teatru aflat înaintea unei premiere, a cărui viaţă este complicată de geloziile soţiei (Maria Obretin), de apariţia tatălui care l-a pă­răsit de peste 20 de ani (Teodor Corban), de mutarea într-un apartament nou şi, mai ales, de frica sa de cutremur. Marele seism care ameninţă Bucureştiul este firul roşu care străbate filmul, de la discuţiile între personaje la episoadele onirice ale lui Tony, totul culminând cu un grand fi­nale coregrafic pe tema sfâr­şitului lumii.

Imagine din filmul 6,9 pe Scara Richter, în regia lui Nae Caranfil

Muzica şi dansul sunt fo­losite cu măsură, ba chiar musicalul ca gen este ri­di­culizat în film de colegii lui Tony, care glumesc pe sea­ma convenţiei pe care spec­tatorul trebuie să o accepte atunci când un personaj în­cepe să cânte din senin. Aşa încât scenele în care se cântă sunt fie integrate natural în rea­li­tatea în care se desfăşoară acţiunea – repe­tiţiile şi premiera piesei de teatru în care joacă Tony -, fie au loc în visele sau în ima­ginaţia protagonistului. Ultima scenă este un tur de forţă muzical şi coregrafic (aducând aminte uşor de alegoria din Big Lebowski al fraţilor Coen), în care dan­satoarele învârt buline roşii cu care sunt mar­cate clădirile cu risc seismic, iar can­delabre aliniate se leagănă la unison. Este modul în care Nae Caranfil face haz pre­ventiv de un necaz iminent, rezolvând ast­fel dilema temporală cu care se con­fruntă cineaştii care fac filme post-de­zastru şi care se întreabă dacă nu e „prea de­vre­me“.

Se râde copios la 6,9 pe Scara Richter, poate şi fiindcă umorul în cascadă e în­dreptat în zona sitcom-ului, cu replici me­morabile (vorbind despre cutremurele mai mici care le însoţesc pe cele mari, un personaj declamă: „Actorului român nu-i e frică de replici! Actorului român îi e frică să nu i se taie din replici!“), dar şi cu şarje facile, aşa cum sunt câteva dintre cele ale tatălui fustangiu sau amantlâcul dintre o actriţă şi directorul teatrului. Nu lipseşte nici umorul fin cu care Nae Ca­ran­fil ne-a obişnuit, iar un bun exemplu în acest sens e apariţia autoironică a lui Gelu Colceag, care se joacă pe sine însuşi în rolul unui regizor plictisit. Şi fiindcă veni vorba de distribuţie, este de remarcat cel care duce în spate mare parte din film, Laurenţiu Bănescu, un actor despre care Nae Caranfil a dezvăluit că nu are studii de specialitate şi care a apărut episodic şi în Restul e tăcere şi în Closer to the Moon. În rest, Maria Obretin are o pres­taţie cam îngroşată, Teodor Corban e ine­puizabil, iar debutanta Simona Arsu e o surpriză plăcută.

6,9 pe Scara Richter este al şaptelea lung­metraj al lui Nae Caranfil şi ocupă un loc aparent minor în filmografia regizorului. Cu toate acestea, filmul e o curajoasă în­cer­care de a readuce muzica şi dansul în cinematografia românească, mai ales că momentul pare a fi prielnic, de vreme ce peste Ocean vedeta sezonului de premii este musicalul La La Land.