Revoluţionarii de profesie

Daniel Dragomirescu | 31.01.2017

Cei care au pus pe roate teoria şi practica mişcării muncitoreşti şi comuniste mondiale nu au fost, în cea mai mare parte, muncitori şi nici măcar oameni ai muncii, în sensul pe care îl avea această sintagmă mai de mult. Au fost nişte favoriţi ai destinului, care au trăit bine fără să presteze vreo activitate profesională anume, chiar dacă în buzunare aveau diplome şi doctorate.

Pe aceeași temă

Karl Marx este exemplul cel mai clasic. Întreţinut de prietenul său Engels, şi-a încheiat viaţa ca un burghez confortabil la Londra, după ce a lăsat în urmă o grămadă de cărţi şi îndrumare pentru uzul militanţilor comunişti din lumea întreagă.

 

Nici Lenin nu a dus-o deloc rău până în 1917, excepţie făcând, poate, anii petrecuţi în vilegiatura forţată din Siberia, de pe râul Lena, al cărui nume şi l-a adjudecat cu plăcere şi mândrie. Exilul sau recluziunea lui siberiană i-au dat idei, l-au ajutat să-şi perfecţioneze gândirea de socialist revoluţionar bolşevic. Nu s-ar putea compara cu recluziunea din Gulag a milioanelor de ruşi deportaţi de regimul bolşevic. De aceea, Alexandr Soljeniţîn nu a putut vreodată să îşi adauge şi numele Gulaghin şi nici alţi pătimaşi ca el, care au scăpat cu viaţă din infernul inventat de Lenin şi pus în practică pe scară largă de Stalin. Plecat în Occident şi stabilit în frumoasa şi primitoarea Elveţie, Lenin n-a profesat nimic, dar a dus-o cât se poate de bine. Iar dacă nu venea războiul mondial mult aşteptat şi revoluţia bolşevică, şi-ar fi terminat zilele în patul lui elveţian, ca un burghez get-beget.

 

Tânărul Stalin, care ar fi putut ajunge teolog, popă, arhimandrit sau stareţ la vreo mănăstire de maici, nici el n-a vrut să-şi pună în practică profesia pentru care s-a pregătit, dar fiind totuşi mai muncitor din fire, s-a înregimentat în rândurile lumpenproletariatului şi s-a apucat să jefuiască bănci, ca să nu moară de foame. Dacă nu venea revoluţia, ar fi avut şanse să ajungă căpetenia respectată a unei mafii georgiene, trăind ca un burghez ori ca un aristocrat, fără să presteze vreo muncă productivă.

 

Troţki este şi el un ilustru exemplu de revoluţionar pur sânge. După ce şi-a petrecut stagiul prin temniţele ţariste, în loc să se facă avocat ori să încerce să ajungă profesor la vreo universitate ţaristă, a traversat Oceanul şi, îndată ce a ajuns pe tărâmul american, s-a apucat să definitiveze ideile lui legate de revoluţia permanentă, tot fără să fie nevoie să aibă vreun job, aşa cum erau obişnuiţi toţi americanii încă de pe timpul lui George Washington. Când s-a întors, clandestin, cu vaporul, în Rusia anului 1917, ducea cu el o avere de milioane de dolari, care l-a ajutat să pună pe picioare Armata Roşie, fără ca el însuşi să fie un militar de profesie şi fără să se fi aflat, ca ostaş combatant, în tranşeele măcelului mondial, fie şi pentru câteva zile.

 

Emma Goldman, celebra militantă comunistă a Americii de acum un veac, a fost, totuşi, obligată să îşi susţină activităţile revoluţionare, muncind pe cont propriu în cea mai veche meserie din lume (cel puţin aşa scrie la Wiki...). În cazul în care comunismul ar fi ajuns la putere la Washington şi ea prima femeie preşedinte, ce le-ar fi putut sfătui pe femeile fără serviciu să facă, pentru a se emancipa de sub tirania bărbaţilor?

 

Rosa Luxemburg şi Clara Zetkin nu au fost nici ele muncitoare spălătorese ori fete-n casă pe la aristocraţii germani din vremea Kaizerului. Amândouă apar într-o fotografie de dinaintea războiului, la Berlin, cu umbreluţe, pălăriuţe înflorate şi rochii lungi la modă, plimbându-se pe corso, încât, dacă nu ai şti cu cine ai de-a face, ai putea foarte bine crede că este vorba de două doamne din înalta burghezie germană, care se tem de moarte de efectele dezastruoase ale ideologiei comuniste aplicate în practică.

 

Celebrul Che Guevara, care, cu basca lui pe-o ureche şi cu figura lui mucalită şi simpatică, a rămas definitiv simbolul revoluţiei comuniste mondiale, hoinărea de-a lungul Americii Latine, în prima lui tinerețe, cu motocicleta, ca un hipiot yankeu, în loc să-şi exercite profesiunea pentru care era calificat. Normal, căci era un revoluţionar de profesie.

 

Nici cu revoluţionarii noştri de profesie nu ne este ruşine. Prin 1964, Gheorghiu-Dej stătea de vorbă cu Maurer şi se gândea să-l treacă pe Ceauşescu, juniorul PMR, într-o funcţie executivă la guvern, fiindcă, zicea Dej cu un subtil umor, „e timpul să înveţe şi el, mă Jane, să facă ceva, că nu ştie nimic, n-are nici o meserie“ (fapt care mi-a fost confirmat personal, între patru ochi, de un important membru al nomenclaturii). Ce făcuse Ceauşescu, cum ajunsese să îşi întrerupă studiile de ucenic cizmar şi să ajungă agitator comunist („periculos“, cum se zice că scria în rapoartele Siguranţei) este un mister greu de pătruns. Dar mai ales este un mare semn de întrebare cum a reuşit să supravieţuiască acest tânăr costeliv şi şomer ani îndelungaţi în nemilosul regim burghezo-moşieresc, fără să aibă nicio meserie?!? Cât despre Dej însuşi, acesta, de bine, de rău, a lucrat o vreme ca electrician (că asta îi era calificarea), dar după ce a reuşit, în urma unei greve prost organizate, să determine autorităţile vremii să desfiinţeze atelierele CFR de la Dej şi să îi concedieze pe toţi muncitorii de acolo, s-a transformat şi el în revoluţionar de profesie, fără să mai fie nevoie să presteze cot la cot cu tovarăşii din branşă, pentru a-şi câştiga pâinea. Pentru asta aveau grijă Ajutorul Roşu şi alte organizaţii. Şi cine mai ştie cine. La Târgu Jiu, se zice că directorul penitenciarului în persoană îl invita să asculte Vocea Moscovei la el în birou şi îl servea cu cafeluţe; grea viaţă de revoluţionar de profesie azvârlit nevinovat pe după gratii de regimul burghezo-moşieresc. Noroc cu Maurer, care a orchestrat cu succes evadarea lui Dej din lagăr exact la timpul potrivit. Călare pe tancurile sovietice soseau, direct de la Moscova, alţi revoluţionari de profesie, în frunte cu Ana Pauker.

 

Câte un naiv, rătăcit printre ei, precum Lucreţiu Pătrăşcanu, avea să plătească cu viaţa iluzia că oricine se poate face revoluţionar de profesie. Pentru asta era nevoie – atunci, ca şi acum - să fii uns cu foarte multe alifii, iar sărmanul Lucreţiu nefiind, a ajuns în tragica postură de a fi „cioara albă a Partidului“, care trebuia alungată de pe gard. Nu oricine se naşte Marx, Lenin, Stalin, Emma Goldman, Clara Zetkin, Rosa Luxemburg, Che Guevara, Petru Groza, Maurer, Dej sau Ceauşescu.

 

Daniel Dragomirescu

29 decembrie 2016

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22