Despre Revoluţia Rusă, după un secol

Orlando Figes, istoric britanic specializat în istoria rusă/sovietică, a început să fie cu­noscut şi de publicul românesc, având în vedere că mai multe cărţi scrise de el de-a lungul timpului au fost tra­duse în limba română. În acest sens, amintim, în afa­ră de Rusia revoluţionară (1891-1991), apărută anul trecut la Editura Corint (la care ne vom referi în con­tinuare), şi volumul Re­vo­luţia Rusă (1891-1924). Tra­gedia unui popor (Polirom, 2016), în care istoricul bri­tanic se concentrează mai aplicat asupra acestei perioade decât o fa­ce în primul volum. Anul acesta se aş­teap­tă publicarea altor două cărţi scrise de Or­lando Figes: Crimeea şi Vorbind în şoap­tă. Viaţa privată în Rusia lui Stalin, am­bele la Polirom.

Figes explică pe larg şi în detalii comprehensibile nouă, acum, la un secol, evenimentele din oc­tombrie 1917 din Petrograd, care aveau să fie cunoscute sub celebra sintagmă „Revoluţia din Octombrie“, mo­mentul fondator al unui regim de trist renume, care avea să fie instrumentat, re­interpretat, mitizat de o manieră fără pre­ce­dent până atunci şi chiar după aceea. Pentru că sistemul de propagandă bolşevic a fost cu adevărat foarte performant, poa­te singurul segment cu adevărat com­pe­ti­tiv al regimurilor comuniste, alături de cel represiv. „Puţine evenimente istorice au fost mai distorsionate de mituri decât ace­lea petrecute în 25 octombrie 1917. Ima­ginea revoltei bolşevice ca o luptă eroi­că a maselor se datorează mai de­gra­bă filmului de propagandă Octombrie, re­gizat de Serghei Eisenstein în 1927, decât realităţilor istorice. Marea Revoluţie So­cialistă din Octombrie a fost, în fapt, o acţiune atât de restrânsă, abia-abia cât o lovitură de stat, încât a trecut ne­ob­ser­vată de majoritatea locuitorilor Petro­gra­dului“, oricum obişnuiţi de aproape o ju­mătate de an cu fierberea politică (revolte, mitinguri, bătăi, contramitinguri - pro­ba­bil cel mai aproape de starea aceasta a fost România anilor 1990-’91). Numărul parti­ci­panţilor activi la revoltă a fost destul de mic, având în vedere că evenimentele s-au petrecut doar în capitala Rusiei, Pe­tro­grad, oraş care avea 2,6 milioane de lo­cuitori în 1916 (în 1920 mai rămăseseră apro­ximativ 740.000, tocmai în urma aces­tor evenimente din octombrie 1917). Para­doxul eroicei revoluţii bolşevice, obnubilat cu bună ştiinţă şi artă: simpatizanţii co­mu­nişti nici măcar nu prea au avut cu cine să se lupte! „De îndată ce clădirea [Palatului de Iarnă] a fost ocupată, s-au adunat mul­ţimi de oameni care chiar au luat parte activă la acţiuni, mai ales acelea de jefuire a palatului şi a uriaşelor sale depozite de vin.“ Probabil doar Lenin şi câţi­va apropiaţi aveau convingerea că re­gimul va dura, Gorki i-ar fi dat două săp­tă­mâni. La Moscova, forţele loiale lui Ke­renski s-au luptat zece zile cu bolşevicii, înainte de a fi înfrânte. Multe i se pot im­puta lui Lenin, dar felul cum a riscat şi încăpăţânarea lui fanatică au fost deter­minante pentru ca bolşevicii să se menţină în Petrograd, dar şi să îşi extindă controlul la nivelul fostului Imperiu Ţarist. În plus, decizia lui de a nu împărţi deloc puterea cu celelalte facţiuni de stânga (menşevicii sau eserii) va avea consecinţe directe ime­diate: instaurarea uneia dintre cele mai funeste dictaturi cunoscute de omenire, indiferent dacă Lenin era mai degrabă adeptul unei conduceri mai colegiale decât tiranicul Stalin. La nivel de reprimare a opo­nen­ţilor, cu greu se pot ob­serva diferenţe între cei doi (şi acestea sunt mai de­grabă de nuanţă).

Cursul istoriei secolului XX ar fi fost, fără îndoială, al­tul dacă regimul embrionar comunist ar fi fost răsturnat militar de for­ţele albgardiste (care, la un moment dat, erau la numai 400 de kilometri de Mos­co­va), însă nici Kolceak şi nici Denikin, chiar sprijiniţi de Aliaţi cu armament, nu au reuşit să îl distrugă şi, în final, ambele încercări au eşuat sângeros. Motivele sunt numeroase, iar Figes le enumeră cu per­ti­nenţă: de la întinderea nesfârşită a Rusiei, diviziunile politice între facţiunile alb­gar­diste (unele doreau revenirea la regimul ţarist, altele erau de factură socialistă etc.), dar şi lipsa unor figuri marcante, im­posibilitatea de a accepta faptul că ţăranii deja îşi împărţiseră moşiile şi nu le-ar fi restituit nobililor sub nicio formă sau fap­tul că contrarevoluţionarii nu au reuşit cu­cerirea zonelor populate ale Rusiei cen­trale. În plus, nici chestiunea na­ţio­nalităţilor nu a fost înţeleasă la adevărata ei complexitate, situaţia nemaiavând cum să revină la cea de dinainte de 1917.

Orlando Figes subliniază în notă istoriografică tradiţională im­portanţa războiului civil, câş­tigat de bolşevici, pentru de­fi­nirea ulterioară a regimului to­talitar comunist, având în vedere că el „a reprezentat o experienţă care i-a format pe bolşevici. A devenit modelul lor de suc­ces perioada eroică a revoluţiei când orice fortăreaţă putea fi luată cu asalt. (...) Atunci s-a născut cultul bolşevic al sa­crificiului; stilul militar de guvernare, cu nesfârşitele bătălii, campanii şi fron­turi; insistenţa asupra nevoii de luptă permanentă cu duşmanii revoluţiei, din exterior şi din interior, pe care îi vedeau pretutindeni; neîncrederea în ţărani; pre­cum şi prototipul bolşevici de economie planificată, în care munca era mili­ta­ri­zată, iar statul devenea, într-o viziune utopică, făuritorul unei noi societăţi“. Is­toricul britanic defineşte succint şi înfiin­ţarea, dezvoltarea şi logica inumană a Gu­lagului sovietic: „odată cu începerea pla­nu­lui cincinal, [Gulagul] s-a transformat în­tr-un mijloc de colonizare economică - o metodă ieftină şi rapidă de colonizare şi exploatare a resurselor naturale din nor­dul îndepărtat şi din Siberia, pusă în practică prin intermediul unui număr de lagăre de muncă şi colonii, fabrici, ca­na­le, mine şi şantiere feroviare - o eco­no­mie de tip sclavagist, care avea să îşi în­tindă umbra peste întreaga Uniune So­vie­tică“. Pentru că la baza Gulagului a stat „mentalitatea care a dat naştere Gula­gu­lui îşi avea rădăcinile în viziunea bol­şe­vi­că asupra fiinţei umane: oamenii nu re­prezentau decât o materie primă, simple bunuri care puteau fi utilizate de către stat în scopul atingerii ţelurilor re­voluţiei“.

În volum regăsim ample referiri şi la viaţa cotidiană din Uniunea Sovietică din anii 1930, având în vedere că autorul a scris nu­mai despre acest subiect o altă carte de sine stătătoare, fiind enumerate toate ele­mentele definitorii ale ei, de la înghesuiala de nedescris din apartamentele comune (ko­munalka) până la dezvoltarea indus­triei de entertainment sovietică, menită a oferi circ ieftin (dacă nu chiar gratuit), în locul pâinii, mult mai greu de procurat. Tra­gedia Marii Terori „a subminat încre­de­rea care ţine laolaltă familiile. Soţiile se îndoiau de soţii lor şi invers. Oamenii nu ştiau ce să creadă când le era ares­tată o rudă. Instinctul le spunea că, de bu­­nă seamă, se comisese o greşeală. Cum să creadă că un om pe care îl iu­beau era duşman? Dar cum să contrazică au­to­ri­tăţile, când, se părea, în jur erau atâ­ţia duşmani? Rudele celor arestaţi erau si­lite să îi renege. Dacă un bărbat era ares­tat, soţia lui îşi putea pierde sluj­ba sau întreaga familie putea fi evacuată“.

Istoricul britanic oferă o expunere corectă, chiar dacă se mai pot observa fie inexactităţi (Tito ar fi fost lider sârb sau la refacerea URSS după 1945 ar fi muncit două milioane de pri­zo­nieri germani - dar cei români, japonezi, maghiari şi ai celorlate ţări ale Axei ce au făcut?), fie mici omisiuni (România este complet trecută cu vederea, atât în ceea ce priveşte raptul Basarabiei şi Bucovinei de Nord din 1940, procesul de comunizare sau al răsturnărilor revoluţionare din 1989, când, totuşi, deţinem un trist record, Re­voluţia Română fiind singura care a fost vio­lentă, făcând cam o mie de victime). Teo­ria de la care pleacă Orlando Figes, precum că „se poate pleda cu succes că revoluţia a constituit un singur ciclu în­tins pe un secol, care se încheie cu pră­buşirea sistemului sovietic, în 1919“, este contestabilă, pentru că este greu de crezut că o societate, indiferent care ar fi ea, ar putea rezista unui secol întreg de re­vo­lu­ţie, eveniment privit ca o străfulgerare is­torică ce schimbă radical societatea, o imensă eliberare de energie societală (ini­ţial distructivă). Care se poate dezvolta în orice sens şi direcţie (înainte de Războiul American de Independenţă a exista o Re­voluţie Americană, care s-a dorit înăbuşită de britanici). Mai aproape de interpretarea tradiţională, putem vorbi de o revoluţie urmată de multe convulsii (colectivizarea, Marea Teroare) care au apărut în special în timpul vieţii lui Stalin, ele atenuându-se simţitor după moartea lui (1953). Iar nota de plată facturată în vieţi s-a di­mi­nuat după moartea lui Stalin. Până şi li­derii sovietici au ajuns să moară în pa­tu­rile lor. Din punctul nostru de vedere, car­tea lui Orlando Figes poate fi o excelentă introducere în istoria Rusiei şi Uniunii So­vietice pentru cititorii (occidentali sau nu) mai puţin avizaţi.