Pe aceeași temă
În noiembrie 1963, atât asasinatul, cât și înmormântarea preşedintelui american John F. Kennedy au fost transmise în direct la TV. Dacă vizita electorală la Dallas a fost urmărită în direct de americani, singurii interesați de agenda de zi a președintelui lor, funeraliile au fost o operațiune media la nivel mondial: NBC a transmis în direct în 23 de țări diferite, înclusiv Japonia și Uniunea Sovietică. Funeraliile au fost onorate de 220 de demnitari străini, dintre care 19 președinți și prim-miniștri, membri ai caselor regale din 92 de țări, 5 agenții internaționale și un trimis al Sfântului Scaun. O asemenea afluență n-a mai fost văzută de la funeraliile Regelui Edward VII al Marii Britanii, în 1910. Dar această imensă coregrafie nu este opera aparatului de stat american, ci este opera Primei Doamne, Jacqueline Kennedy. În orele care au urmat asasinării, Jackie – cum o alintau apropiații - a dat dovată de mult curaj, sânge rece, determinare și simț al istoriei. Fără ea, președinția lui JFK ar fi rămas undeva la coada istoriei, din lipsă de timp și oportunitate.
După mai bine de cinci decenii de la tragicele evenimente, regizorul Pablo Larraín ne oferă un portret al Primei Doamne, în filmul Jackie, lansat recent în întreaga lume şi nominalizat la trei Premii Oscar. Scenariul inițial a fost conceput pentru un miniserial HBO. Autorul, Noah Oppenheim, un cunoscut jurnalist, scriitor și producător TV american, s-a interesat de evenimentele care au avut loc în cele patru zile - între 22 noiembrie 1963 (asasinarea președintelui Kennedy) și 25 noiembrie (funeraliile naționale, urmate de înhumarea la Cimitirul Arlington). Scris de-a lungul a șase ani, scenariul dorea să ofere o versiune cât mai aproape de realitate, inspirată din documente, mărturii și unul din cele trei interviuri declasificate pe care doamna Kennedy le-a acordat în zilele ce au urmat asasinatului.
Din 2010 până în toamna lui 2016, când filmul are premiera la Festivalul de la Veneția, proiectul se modifică continuu: miniserialul devine lungmetraj, actrița Rachel Weisz - propusă pentru rolul principal – renunță după ce ia sfârșit relația sa cu regizorul Darren Aronofsky, primul dintr-o serie de regizori căruia li s-a propus scenariul. Proiectul a ajuns și la Steven Spielberg, pentru ca în final să fie preluat de regizorul chilian Pablo Larraín. Acesta din urmă a ajuns în atenția producătorilor după Premiul Juriului obținut la Festivalul de la Berlin în 2015, pentru filmul The Club, o poveste despre patru preoți catolici care se retrag să trăiască departe de lume, în încercarea de a găsi iertare pentru multele păcate comise, incompatibile cu statutul de om chemat să-L slujească pe Dumnezeu.
Natalie Portman, căreia filmul i-a adus anul acesta o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriță într-un rol feminin, a fost confirmată pentru rol de abia în mai 2015, deși încă din 2012 fusese abordată de producători. Portman, deținătoare deja a unui Oscar de interpretare pentru rolul principal din Black Swan (2011), este o alegere foarte inteligentă. Dincolo de imensul talent deja demonstrat și recompensat, la data filmărilor avea vârsta biologică a personajului pe care-l interpreta: 34 de ani.
Având o bogată experiență de analist și comentator politic, scenaristul Noah Oppenheim reușește un portret curajos, îndrăzneț, pe muchie, al unei femei cultivate, lucide și puternice, cu un excepțional simț al istoriei. Filmul pune sub lupă cruda lume politică. Un președinte charismatic, mort tragic, trebuie înlocuit rapid de unul nou. E perioada Războiului Rece și America nu poate să pară, nici pentru o clipă, vulnerabilă. În această lume a masculilor politici, o femeie devine într-o clipă văduva imposibil de privit pentru că se încăpățânează să poarte hainele însângerate ce poartă încă semnele măcelului. Regina Americii, femeia care reușise în scurt timp să devină cea mai cunoscută soție de politician din lumea întreagă, ajunge într-o clipă o creatură ce trebuie ascunsă, scoasă din avionul prezidențial pe ușa din dos, împreună cu sicriul în care zace corpul soțului, cel mai important om al lumii libere cu doar câteva ore înainte. Nu există precedent și toți acești bărbați care vor să conducă destinele Americii sunt incapabili să decidă lucruri precum ordinea coborârii din avion, ce trebuie făcut în orele ce urmează.
Filmul folosește ca linie centrală interviul acordat de doamna Kennedy în 29 noiembrie jurnalistului Theodore H. White de la revista Life. White era un cunoscut al familiei Kennedy, jurnalistul fiind coleg de clasă cu Joseph P. Kennedy Jr. (1915-1944), fratele cel mare al președintelui american, erou căzut la datorie în Franța. Întâlnirea care a durat câteva ore s-a finalizat cu un eseu de 1.000 de cuvinte pe care White le-a dictat la telefon și care au apărut în ediția Life din 6 decembrie 1963. Ulterior, o parte a întâlnirii a fost rememorată în paginile cărții sale In Search of History: A Personal Adventure (1978). Paginile scrise în prezența văduvei Kennedy au fost ulterior donate Bibliotecii Kennedy în 1969, cu condiția de a fi accesibile publicului doar după moartea acesteia. Interviul realizat atunci rămâne în istorie drept Interviul Camelot, cu trimitere la un musical popular atunci pe Broadway, despre Regele Arthur și cavalerii mesei rotunde. Ultimul song al spectacolului este citat la finalul articolului semnat de White: „Nu lăsa să cadă în uitare, că undeva, cândva, într-un moment feeric, acolo a fost Camelot“.
Filmul Jackie începe cu sosirea jurnalistului. Cei doi stau față în față. Bărbatul nu îndrăznește să întrebe prea multe pentru că nu știe cum să împace calitatea sa de jurnalist, avid de fapte și istorie, și situația dramatică a persoanei cu care încearcă să realizeze o conversație demnă de arhive și marile biblioteci. Balansul subtil pe care Natalie Portman îl reușește este fascinant: un dans între femeia fragilă care și-a pierdut bărbatul iubit și personajul public – femeia care timp de doi ani a mers mână în mână cu istoria, iar acum se vede scoasă din joc. Ține de abilitatea ei de a transforma doi ani de prezidenție într-o eră glorioasă. Și reușește.
Jacqueline Kennedy n-a lăsat memoria soțului pe mâinile istoricilor, acei „oameni amari care-și dau cu părerea“. A împachetat totul cu aceeași atenție și grijă pentru detaliu care anterior, cu ocazia lucrărilor de renovare de la Casa Albă, au adus-o în fața camerelor TV și apoi în casele americanilor. Ca și în cazul renovării reședinței președinților, Jackie a gândit fiecare detaliu, transformând o înmormântare dureroasă într-un eveniment pentru posteritate, referință pentru viitor. Dacă n-ar fi fost ea, președintele Americii ar fi fost înmormântat într-un cimitir din Brooklyn. Informându-se din cronicile vremii legate de înmormântarea lui Lincoln, Jackie a ales un ceremonial demn de eroi de legendă. Calul înșeuat care urmează sicriul este unul dintre detaliile funeraliilor lui Lincoln (1865). Flacăra eternă, aprinsă de Prima Doamnă, este un alt detaliu gândit de ea și pus în practică.
Jackie este un biopic fascinant, care încearcă să lămurească măcar o fărâmă din acest personaj istoric feminin unic în istoria Statelor Unite. În albumul de absolvire al liceului, tânăra scria: „sper numai să nu ajung casnică“. Considerată debutanta anului 1947, Jacqueline Kennedy Onassis, născută Bouvier, provine dintr-o familie înstărită. Atât tatăl biologic, cât și cel vitreg au fost agenți de bursă. În timpul facultății, alege să petreacă un an la Paris și pentru că familia Bouvier este originară din Franța. Primul Bouvier a emigrat în America în 1815, după înfrângerea lui Napoleon, al cărui fidel subordonat era. Trei generații de descendenți mai târziu, unii Bouvier au încercat să demonstreze relații de rudenie cu regii Franței. Din păcate, bouvier înseamnă în limba franceză văcar și aceasta trebuie să fi fost și umila origine a familiei.
Și totuși, Franța este cea care dă tonul Jackie-Maniei. Aplaudată și ovaționată ca un star de cinema, doamna Kennedy obține din partea președintelui francez Charles de Gaulle un lucru unic: Gioconda lui Da Vinci este împrumutată pentru o expoziție în SUA. A fost prima dată când această comoară, atât de bine ancorată în cultura franceză, părăsea teritoriul național.
Poate și de aici acest interes pentru femeia care într-o simplă viață a reușit să fie și soția celui mai influent om politic al momentului (Kennedy), dar și a celui mai bogat om din lume, cinci ani mai târziu (Aristotel Onassis). Jackie O., cum o alintă americanii în continuare, continuă să fie un reper și model pentru femeile din lumea politică americană: stăpânire de sine, simț al prezentului și al istoriei, determinare, instinct de supraviețuire. În filmul Jackie, ea e excelent portretizată de Natalie Portman, care și-a studiat personajul apelând la numeroasele înregistrări video existente și care reușește să compună o partitură unică.
Pentru toți tinerii care studiază istoria și/sau politica, filmul este o șansă de a înțelege că istorie nu sunt doar evenimentele puse cap la cap, ci orice narațiune indirectă, personală, care poate deveni – prin voința și determinarea unei singure persoane - singurul fel de a relata acel eveniment.