Pe aceeași temă
Ramona Ursu: Domnule profesor Aligică, reacția românilor după ce Guvernul a dat Ordonanța 13, în Marțea Neagră, a stârnit valuri de admirație peste hotare. Atât presa internațională, cât și personalități care decid, într-un fel, soarta lumii fie au dat drept exemplu România pentru lupta ei împotriva corupției, fie și-au exprimat susținerea pentru respectarea Justiției, a statului de drept. În afară de imaginea foarte bună pe care ne-am făcut-o pe plan extern, ce ne-au mai adus protestele de amploare? Sau ce ne-ar mai fi putut aduce?
Paul Dragoș Aligică: E greu de spus ce au adus în plan practic. În planul imaginii internaționale, da, au adus ceva. Deși mulți cititori și prieteni din diaspora intelectuală ne spun acum că străinii nu au auzit, cu ocazia asta, doar despre proteste, dar și despre cauza ce a generat protestele: România, „țară atât de coruptă, încât a încercat legiferarea întru decriminalizare a corupției”. Sigur, asta nu înseamnă că nu trebuiau să fie proteste. Că românii ar trebui să stea muți sub șantajul acestei oligarhii cleptocrate care le zice: „Liniște, că ne aude lumea?! Vreți să ne facem de râs?!”. Înseamnă, însă, că până nu vezi materializat în ceva concret un anumit demers, e greu să spui ce aduce demersul. La fel și cu starea de bine, autosatisfacție și încredere psihologică adusă protestatarilor și suporterilor lor de acest demers cetățenesc.
Dincolo de această imagine și stare pozitivă, ce putem spune mai concret despre rezultatele concrete? Destul de neclar. O evaluare de etapă a protestelor ne spune că intern, tactic vorbind, a fost o victorie. A fost încetinint iureșul corupților și marșul lor prin legislația și instituțiile statului. Strategic vorbind, însă, elementele majore ale problemei rămân neschimbate; ambiguitatea și incertitudinea plutesc. Prima pagină la „Wall Street Journal” e un capital instrumental. Aprecierea personalităților importante menționate de dumneavoastră e un capital instrumental. În ce a fost el materializat? Încă nu e clar. E o întrebare deschisă. Ce ar fi putut aduce protestele? Concret? Poate că o reacție în PSD, o mini revoluție internă, aducând la vârf o nouă echipă, și cădera Guvernului, cu venirea unui nou Guvern, tot PSD, dar constituit dintr-o altă echipă.
R.U.: Spuneați, într-o postare făcută pe Facebook, că „era momentul ca UE să miște masiv. Până la urmă, nu din dragoste față de România, ci din interes strategic pur. Aveau o oportunitate unică să întoarcă percepțiile și să ajusteze modul de operare în propria lor strategie. Ați văzut ce a urmat. Nu au dezamăgit. Timid, incoerent, fragmentar, slăbuț, impotent, insuficient, inadecvat momentului”. Concret, care credeți că ar fi fost lucrurile pe care le putea face UE acum? Ar fi putut contura un plan de acțiune anume sau anumite măsuri comune pentru statele membre?
P.D.A.: Protestele au fost, pentru UE, o gură de oxigen. În criza de lideri, de viziune, de idee, de legitimitate, de obiective, românii i-au dat ocazia să își reafirme relevanța: „Iată, în toate aceste atacuri la UE, avem aici un popor care afirmă și cere guvernanța UE. Care are așteptări și dorește o mai mare implicare și organizare pe linii europene, activând un sistem democratic complex de checks and balances, care implică societatea și vrea să implice Europa. Și care e în stare să facă asta în modul cel mai articulat, civilizat cu putință”.
Ce s-a întâmplat însă? Nimic. O minge imensă a fost ridicată la fileu liderilor, a birocraților și a intelectualilor pro-europeni. Sigur, poate că suntem naivi și suntem prea influențați de ideea că, în condiții excepționale, e nevoie de gesturi politice și de lideri excepționali, care să știe să folosească momentul optim, fereastra de oportunitate, să opereze în kairos…
Poate că ne autoamăgim că cineva, având spiritul politic al unui De Gaulle, Kissinger, Reagan, ar fi făcut mișcarea spectaculoasă și gestul simbolic care ar fi răsturnat lucrurile, profitând de vehicolul numit criza din România și redefinind și repoziționând în mentalul public UE. Poate că tipul de politică birocratică („bureaucratic policitcs” - termen etnic, aici) de la Bruxelles e tot ce poate fi dat la acel nivel în actuala conjunctură și structură; și suntem naivi să avem așteptări. Am văzut că domnul acela care e considerat un fel de sel al UE, a dat un comunicat birocratic. S-a notat cu satisfacție că a fost dat comunicatul și că alți birocrați și politicieni de varii staturi în marja mediocrității de pe la Centru au mai zis și ei ceva și cam asta a fost tot. Mă rog, repet: poate că avem imaginația inflamată de cărțile de istorie și de tratatele de leadership și, prin urmare, așteptări fanteziste… Una peste alta, din pasivitatea asta strategică, pierd și românii, care în momente fără precedent, cu o mobilizare fără precedent, aveau nevoie de o reacție fără precedent. Și europeniștii care, în momente fără precedent, aveau nevoie de o reacție fără precedent, care să dea un semnal în toată Europa, care să seteze un precedent.
R.U.: În spațiul public s-a vorbit, în ultima perioadă, despre faptul căce ea ce se întâmplă în România nu este doar o politică internă atinsă de boli vechi, prin care se urmărește iertarea de ăcate a unor corupți de partid, ci că Ordonanța 13, deocamdată un prim pas greșit al Puterii împiedicat de cetățeni, face parte dintr-un plan mai amplu de întoarcere a țării sub puternica influență rusească. Însuși ambasadorul rus în România, Valeri Kuzmin, cataloga, recent, într-un interviu acordat unui ziar central („Adevărul”), ieșirea a sute de mii de oameni în stradă drept un „impas creat de această problemă minoră de a declara sau nu o amnistie. În ţara noastră, au fost două momente când preşedintele Putin a dezincriminat câteva fapte penale cu caracter minor”. Ce credeți, există sau nu un pericol rusesc care planează asupra României și în ce ar consta el?
P.D.A.: Statistic vorbind, când rata istorică a invaziilor de la Răsărit pe teritoriul românesc e cam una la 35-40 de ani, în ultimele sute de ani, trebuie recunoscut că, fie și ca pură extrapolare de trend statistic, ceva planează în regiunea asta, nu? Pe de altă parte însă, problemele Rusiei și hiper-agitația sa mai nouă trebuie privite în perspectivă mai largă. Profesorul Steven Rosefielde, specialist în Sisteme Economice Comparate, arată de unde poate începe explicația. Regiunile/blocurile de analiză geopolitică la nivelul cel mai elementar, cel demografic, arată la ora asta cam așa: Occidentul: 1,4 miliarde; Rusia: 0,1 miliarde; Islamul: 1,4 miliarde; China: 1,4 miliarde; India: 1,4 miliarde; Africa Subsaharină: 1 miliard; Asia de Sud-Est și Japonia: 0,6 miliarde. Să ne punem în locul Rusiei. Trebuie să facă ceva. Lucrurile nu pot rămâne multă vreme așa. Cu cât timpul trece, situația ei se deteriorează. Demografic, tehnologic, economic, ca balanță a forței strategice.
De exemplu, China crește continuu geopolitic și granița directă cu Rusia e acum stabilizată de dezechilibrul în balanța nucleară în avantajul Rusiei. Toți specialiștii spun, însă, că trendul actual nu e favorabil Moscovei. La fel și economic ș.a.m.d. s.a.m.d. Din varii motive, unele imputabile lor înșiși, altele de altă natură, rușii nu au reușit să se apropie și fuzionează cu blocul numit Occident. Timpul trece. Să nu faci nimic, și să aștepți ca ceva să se întâmple e în sine o decizie geopolitică majoră. Prin urmare, se agită, încearcă ceva. Ce? Nu e încă clar… Se bagă foarte mult în seamă singuri. Uneori cu succes, de cele mai multe ori aiurea, țopăind de după gard, le vezi capul apărând și dispărând, strigând și ei ceva spre curtea altora.… Clar e că agitația asta perpetuă va avea implicații serioase pentru cei din zonă, precum România, când și dacă de la țopăială și datul cu părerea neîntrebați peste gard se trece la urcatul pe gard…
R.U.: Sutele de mii de oameni care au protestat față de asaltul asupra Justiției făcut de guvernanți au reușit să îi determine, cel puțin pe moment, pe politicienii aflați la Putere să renunțe la Ordonanța 13. Cu un astfel de început de „căsnicie” între cetățeni și conducători, primii și-au pierdut poate și bruma de încredere pe care o aveau în cei care decid soarta țării. Protestele sunt un act democratic, evident, dar cum ați caracteriza o democrație în care cetățenii sunt nevoiți, zi și noapte, să fie pregătiți să iasă în stradă pentru a-și feri țara chiar de liderii ei? Ce fel de democrație trăim acum în România?
P.D.A.: Morala întâmplărilor din ultimele luni pare să fie asta: de fiecare dată când ai ocazia să votezi, votează ca și cum poate fi ultima dată când ți se dă șansa să alegi liber între două rele. Votul liber NU e ceva ce vine de la sine, regulat, ciclic, indiferent ce faci sau nu faci, ce votezi sau nu votezi. Votul liber NU e ceva natural, care pică regulat de undeva. E ceva ce doar popoarele tari și încăpățânate în libertatea lor au reușit să aibă de-a lungul istoriei. Să nu uităm ce ziceau înaintașii noștri, în 1946: „Lasă, tată, că data viitoare votăm alții! Îi dăm la o parte la alegerile următoare. Fac ei ce fac acum, dar cât vor sta la putere?! La alegerile viitoare, o să-i dea lumea jos...”. Și alegerile următoare au fost tocmai în 1990… Să fim sinceri cu noi înșine: ultimele alegeri parlamentare au fost o eroare colectivă, națională imensă. Nimeni nu poate nega asta. Vorbim nu despre speculații, ci despre consecințele pe care urmează să le suportăm colectiv luni, ani, poate decenii de acum înainte.
Oricât de frumoase și de spectaculoase au fost aceste săptămâni de proteste, ele vin în urma unei oribile erori de judecată colectivă, executată, validată și legitimată democratic și constituțional.
În ce fel de democrație trăim acum în România? E neclar. Să sperăm că în una europeană, occidentală. Pentru că, pentru perioada următoare, ea va funcționa în regim de avarie, tractată și menținută la suprafață cu monitorizare și suport occidental și european. Ce pot face românii în aceste condiții? Să nu uite un lucru: cu trei luni în urmă, a fost votat un program de guvernare, NU o schimbare de regim. Votul liber nu dă un cec în alb nimănui. Și cu atât mai puțin unul care să pună în pericol posibilitatea unui alt vot liber și cinstit în viitor. Încercărilor viitoare de schimbare de regim sau formula de guvernare prin folosirea perversă a căilor democratice întru subminarea sistemului democatic însuși trebuie să li se răspundă energic și, dacă este nevoie, radical și până la capăt în coordonare cu și susținâd instituțiile naționale și occidentale care se opun trendului și practicilor actualei puteri instalate în Parlamentul și în Exectivul de la București.
